Căderea Europei (IV)
Întrebare: "Ce este credinţa?"
Răspuns: "Este adevărul şi a grăi adevărat, dar afară de aceasta şi ceea ce porunceşte prorocul: "Cu musulmanii, cu cei de o credinţă cu tine, să ai pace veşnică; cu iudeii şi cu creştinii, nicidecum". Căci acelaşi proroc zice: "Chiar dacă cineva din poporul meu sau din adunare nu ar face închinarea cuvenită lui Dumnezeu şi rugăciunile, este totuşi mai bun decât un iudeu sau un creştin".
Yathrib, numit astăzi Al Madinat al Nabi, în traducere "Oraşul Profetului", este astăzi al doilea oraş sfânt al Islamului. Sosirea lui Muhammad şi a adepţilor săi a fost privită cu înţelegere la început, mai ales că acesta fusese invitat să fie arbitru între două triburi de origine yemenită (Banu Aus şi Karzai), ce se înfruntaseră într-un război în 617. Dar nu după multă vreme, aceşti "refugiaţi" au simţit gustul amar al exilului. Au ajuns să facă cele mai grele munci, inclusiv să lucreze ca zilieri în plantaţiile de curmali, iar clima ceva mai umedă le-a afectat sănătatea. În acea vreme, în Yathrib locuiau, în afară de cele două triburi originare din Yemen, şi trei triburi iudaice: Banu Kainuka, Banu Nadir şi Banu Kuraiza. Triburile de iudei aveau îndeletniciri prospere, fiind bijutieri, dar şi proprietari de plantaţii de curmali. Adepţilor lui Muhammad nu putea să le placă această viaţă, astfel că el a găsit o singură cale pentru scăparea din sărăcie: jaful. Primul jaf este cunoscut ca "masacrul sacrilegiu de la Nakhla". Victimele adepţilor lui Muhammad erau comercianţi (de aceea este un masacru) ce mergeau în pelerinaj la Makkah în luna sacră (motivul pentru care este considerat sacrilegiu), pe care o respectau toate triburile din peninsulă. Acest act banditesc este justificat în Curan prin formule necredibile, gen jignirile celor din caravană la adresa Profetului. Gustul jafului deschide apetitul acestor "refugiaţi" şi în curând vor ataca o caravană în care se găseau chiar rudele lor meccane, inclusiv ale Profetului. Se spune că pofta vine mâncând, astfel că Muhammad îşi îndrumă adepţii spre jefuirea tribului iudaic de bijutieri Banu Kainuka, pe care îi va alunga din oraş. Cu acest prilej va fi asasinat şi poetul Kaab ibn Aşraf, care credea în libertatea de expresie şi îşi permisese să râdă de revelaţiile profetului.
Jefuirea caravanelor i-a înfuriat pe meccani, care vor întreprinde o expediţie împotriva musulmanilor, cum se autodenumeau adepţii lui Muhammad. Cele două grupări se vor înfrunta în Bătălia de la Uhud, care se va solda cu o gravă înfrângere a musulmanilor, însuşi Profetul fiind rănit (a scăpat fugind). Înfrângerea s-a datorat tocmai obiceiului de a jefui la care îi învăţase Muhammad. Arcaşii săi, în timpul bătăliei, au renunţat la luptă pentru a putea jefui.
Dacă din lupta aceasta nu au scos profit, au scos din jefuirea şi alungarea din oraş a tribului Banu Nadir, pe membrii căruia Profetul i-a acuzat de complot. Cei din Banu Nadir s-au refugiat cu 600 de cămile în oraşul Kaibar. Din acest moment, sorţii îi vor fi favorabili celui care se considera trimisul lui Dumnezeu (Allah). Un asediu în forţă al meccanilor va fi respins cu ajutorul unui convertit persan, fost soldat de meserie, care-i învaţă pe musulmani să sape un şanţ în jurul oraşului. Având o armată formată numai din cavalerie, meccanii se retrag neputincioşi, deşi aveau o superioritate numerică de 3 la 1. Dacă din luptă nu a scos vreun profit, Muhammad decide să jefuiască ultimul trib de evrei, Banu Kuraiza. Cei din acest trib fuseseră până atunci protejaţi de şeful tribului Banu Aus, dar rănit în luptă, el nu mai este interesat de protejaţii săi. Pe membrii tribului Banu Kuraiza, Muhammad nu se va mulţumi să-i jefuiască, ci îi va nimici. În mijlocul oraşului va pune să sape un şanţ în care îşi vor găsi sfârşitul toţi bărbaţii, băieţii şi o femeie din acest trib, aproximativ 900 persoane fiind decapitate timp de o zi sub privirea atentă a Profetului (de curând am văzut un reportaj cu execuţii similare făcute de luptătorii ISIS sau IS în Siria), timp în care adepţii săi strigau: "Allah Akbar!!!" Femeile şi fetele vor fi vândute ca sclave pentru a finanţa armata musulmană (cum fac şi cei din ISIS şi Boko Haram), una fiind oprită pentru a deveni concubina Profetului. Neavând putere să-i înfrunte încă pe meccani, Muhammad se va năpusti asupra Kaidarului, jefuindu-i din nou pe evreii din tribul Banu Nadir, care-şi făcuseră noi plantaţii de palmieri curmalieri. Cu acest prilej, Muhammad (59 ani) îşi va mai face o concubină evreică, Safia (în vârstă de 18 ani).
"Aţi omorât o parte dintre ei, i-aţi făcut sclavi pe o alta; Allah v-a făcut moştenitorii pamânturilor lor, al locuinţelor şi bunurilor lor, chiar dacă paşii voştri n-au călcat niciodată acest pământ" (Sura 33). Cu această justificare va câştiga un număr din ce în ce mai mare de adepţi, toţi cei dornici de câştiguri uşoare, prin jaf, alăturându-i-se. În cele din urmă, însuşi Makkah îi va deschide porţile şi o parte din adversari se vor converti la Islam, în timp ce pe cei neconvertiţi îi va decapita la porţile oraşului. Cu toate acestea, la sfârşitul vieţii sale existau încă în penisulă mişcări religioase adversare musulmanilor, cum ar fi Yamama în Arabia Centrală, iniţiată de profetul Musailima Ibn-Habib şi cea iniţiată de Aihala al-'Ansi, poreclit "Negrul" în sudul peninsulei, în Yemen.
Bătrân şi bolnav, Profetul întreprinde în anul 632 d.Hr. ultimul său pelerinaj la Makkah. Starea i se agravează, Muhammad suferind de dureri atroce de cap şi slăbiciune fizică. În ziua de 8 iunie 632, în oraşul Al Madinat, Profetul pleacă la Allah în suspinele credincioşilor săi (există o teorie că a fost otrăvit). Avea 63 ani. Este îngropat de aceştia exact în locul în care a murit, adică în curtea casei soţiei sale, Aişa, unde se înalţă astăzi Moscheea Profetului din Medina.
- Va urma -
