Andreea Bădescu - Living in America (VIII): Goodbye, Country Club!
Zilele viitoare se termină. Aşa cum au venit, s-au şi dus cele trei luni magice de vară. În episodul ăsta n-o să povestesc despre vreo întâmplare nemaipomenită care poate fi găsită numai aici, în State, sau despre vreo mare revelaţie a vietii. Episodul de faţă e mai mult despre proces în sine şi cum el schimbă lucruri.
Nu-i ceva neobişnuit pentru mine să plec de acasă, să cunosc oameni noi, să mă integrez în peisaj şi să mă adaptez la situaţii. Am făcut asta de multe ori în diverse contexte, aşa că, în mod normal, mi s-ar părea ca şi acum să fie la fel. Dar ia ghici, nu-i aşa! Am stat aici trei luni mari şi late care au fost pline, pline cu de toate. Îţi spun sigur, dacă vrei să găseşti cea mai uşoară formă prin care poţi să înţelegi despre ce-i vorba în viaţa asta, ia-o pe-asta! Un electroşoc de real life (viaţă adevărată - n.r.). Când am aplicat în program şi am fost întrebată ce aşteptări am eu de la "American Experience" (Experienţa Americană), am răspuns şi eu ca tot omul care urmează mentalitatea colectivă atunci când nu poate simţi lucrurile pe propria-i piele ("Am auzit c-o spus" citând un mare critic în viaţă, Adi Stancu) binecunoscutele fraze de genul "vreau să cunosc oameni", "vreau să văd ce înseamnă stilul de viaţă american", "vreau să vizitez locuri faimoase", "vreau să fac bani", "vreau să mă cunosc pe mine". Doamne, cât de simplu le-am putut zice atunci şi câtă încărcătură pot să aibă acum! Nu-mi dau seama dacă toată lumea gândeşte la fel ca mine sau poate doar vreau eu să înţeleg mai mult decât e cazul, dar da, dacă e ceva ce le-aş spune tuturor este să veniţi aici, nu pentru bani sau vizitat, pentru faptul că se întâmplă ceva cu tine aici.
S-a sfârşit! Nu ştiu exact dacă să mă bucur sau să fiu tristă. Pe de-o parte abia aştept să termin munca. Am crezut că sunt obişnuită să muncesc mult, dar aparent lucrurile stau altfel. Atunci când pierd nopţi în şcoală desenând de zor pentru diverse predări sau construind decoruri, munca n-o măsor în ore, ci în produse şi în împlinirea profesională. Aici timpul chiar înseamnă bani: 10-12 ore pe zi lucrate, nu mereu la apogeul energiei, dar n-ai ce-i face! Chiar dacă ţi-ai terminat treaba, tot trebuie să-ţi mai găseşti ceva de făcut, pentru că n-au trecut orele şi nu e bine să te vadă şeful că stai degeaba. E ceva ce o să-mi mai mănânce nişte "timp" de gândire, şi asta pentru că am fost obişnuită să lucrez numai în ideea de "proiect" unde investesc timpul aşa cum vrea sufletul meu, nu al lor. Productivitatea are alte conotaţii aici... şi acasă, de asemenea, dar nu în mediul în care am fost eu crescută (spirit de artist, ce să-i faci...).
Tot legat de timp, durata programului Work&Travel iarăşi are o anomalie. Pare aşa doar pentru oamenii care investesc mai mult decât mână de lucru în el. Anomalia e pentru cei care încearcă să-şi înţeleagă ceva, să se adapteze, să înveţe şi să-şi facă prieteni. Dacă s-ar fi rezumat numai la o lună, puteai să-ţi clarifici foarte bine în cap scopul - "money on my mind" (gândul doar la bani) - şi atunci lucrurile deveneau mult mai uşoare. Dacă s-ar fi prelungit pentru un an, nu aveai vreo reţinere să investeşti în oamenii din jurul tău şi să-ţi faci un rost aici (un an chiar înseamnă ceva). Aşa, trei luni sunt ca din plop! Abia după ce te-ai dezmeticit şi ai înţeles şi tu ceva din viaţa asta de peste mări şi ţări, ai intrat într-o rutină şi ai început chiar să te simţi bine, it's done (s-a terminat)! Parcă timpul taie în carne vie. N-are răbdare. Te urcă în avion şi te trimite cu 3 luni în urmă de unde ai plecat. Ce-a fost asta? Un zbor dus întors RO-US, US-RO... cu peronul pe partea dreaptă şi escală la Paris. Citându-l pe dirigu' şi bancul lui "Băi, ştii calul? N-are nicio legătură!" (o să vă povestesc bancul cu altă ocazie). Cam aşa stau lucrurile neterminate la final de vară (vara mea abia acum se încheie).
Cel puţin mai există cele 20 de zile în care există şansa unui final - fericit, if it's posibble (dacă e posibil). O să fie, căci aşa l-am plănuit! Până atunci o să încerc să scriu cele 10, sau poate 20 (depinde câte o să-mi iasă la socoteală) lucruri pe care toţi cei care vor urma să plece în "călătorie în jurul Americii de 90 de zile" ar fi bine să le ştie dinainte. Nu că este musai obligatoriu să li se întâmple şi lor, dar măcar aşa pot să vadă, vorba aia, prin ce au trecut alţii mai mari ca ei. Nu despre asta e vorba în viaţă?...
Împărtăşim experienţe şi învăţăm din ele. Până nu dai cu capul de sus, nu le şi înţelegi, dar măcar undeva în căpşor ideea lor a existat. De aia am şi iniţiat serialul meu pe Facebook, nu din scopul de a mă plânge sau de a primi like-uri, ci pur şi simplu de a-mi share-ui poveştile. Nu ştii cine o să-şi aducă aminte de ele la un moment dat.
See u soon! (Pe curând!)
