Andreea Bădescu - Living in America (VII): Distracţie "la extrem"
Cine nu are ce face, îşi găseşte. Tocmai de aia m-am apucat şi eu să scriu acum. Sunt în mica pauză de dinainte de lucru (şi să ne înţelegem, lucru după lucru de 9 ore!) şi m-am gandit că ar fi frumos s-o exploatez într-un sens productiv şi să mai povestim puţin din antropologia sezonului. Cum era şi de aşteptat, pe aici, pe continentul nou, nu trece ziua (sau măcar săptămâna) fără să descoperim ceva cu care noi nu suntem obişnuiţi. Sau cel puţin eu (că deh, de-a lungul vieţii, bugete să explorez parcurile de distracţii n-am avut).
Luni a fost ziua cea mai extremă (dacă pot spune aşa), pe care acum trebuie s-o recuperez muncind (dacă vrem distracţie, ce să-i faci...). Anyway (Oricum), revelaţiile traiului american nu încetează să mă uimească. Am simţit pe pielea mea ce înseamnă adrenalina dusă la extrem (mai mult decât atât ar fi o scurtă săritura din avion). Altfel, toate caruselurile gigantice doar din împăienjeniş de fiare construite au fost fantastice. Sunt ca doza aia mică de ceva magic care, pentru 1,5-2 minute îţi paralizează creierul şi nu-l mai lasă să se gândească la nimic, cu excepţia activării instinctului de supravieţuire. Ca să nu mai spunem despre bomba de adrenalină care explodează şi nu mai ştie exact în ce direcţie s-o apuce, pentru că totul se mişcă într-o viteză mult prea mare. Poate că pentru unii poate să pară floare la ureche o cursă de genul, dar cum textul de faţă este relatat de subsemnata, nu am cum să nu fiu şi puţin subiectivă în toată obiectivitatea mea.
Instincul de turmă a funcţionat şi el, pentru că fără colegii mei români n-aş fi avut vreo iniţiativă de aventură... Dar principiul "şi ce se poate întâmpla?" a funcţionat. Alt stimul motivaţional a fost să văd copii mici de maxim 6-7 ani, care n-au nicio greaţă în a se băga rapid, rapid, cu tot corpul fixat între fiare şi de a aştepta nerăbdători şi cu gura până la urechi să înceapă cursa. Deci dacă tu, la 6 ani, deja trăieşti organic senzaţia asta, atunci nu mă miră de ce americanii au un alt tip de gândire, în care totul se bazează pe a acţiona (simţi că nimic nu-ţi mai poate sta în drum şi poţi să-ţi atingi orice scop).
Deci, Hershey Park a fost doar un bâlci mai mare (ca acela din Curtea de Argeş organizat de Sfânta Maria - căci ăsta îmi este punctul de reper), în care tiribombele chiar erau adevărate "bombe" ce te aruncau în aer de la mulţi metri înălţime, oamenii în loc de mici şi bere se delectau cu hotdogs şi pulpiţe de pui prăjite, copiii plângeau după gogoaşa clasică şi toată lumea se simţea bucuroasă că petrece plăcut ultima zi de vară.
N-am putut să nu remarc arhitectura locului. Totul era o scenografie! Mă aşteptam ca la un moment dat să se tragă cortina şi să fim paraşutaţi. Nu ştiu ce au americanii, dar parcă mereu când mă uit la casele lor proaspăt vopsite şi împletite ca într-un puzzle din materiale nu foarte solide, mă gândesc la decorurile pe care le-am învăţat în şcoală. De fapt, aici văd foarte bine cum se aplică ele şi în practică. E fantastic, e colorat şi, în acelaşi timp, uşor de făcut. Toate buticurile par montate într-o oră. Eu mă bucur că din asta am învăţat o mulţime de chiţibuşuri. Ca să nu mai zic că am avut ocazia să văd şi primul spectacol de teatru (musical) american. Nu ştiu dacă era o trupă de amatori, dar cert e că la nivel de costume şi scenografie, totul era la dungă! Good for them! (Bravo lor!)
Gata, pauza s-a dus, iar eu trebuie să-mi încep munca la al doilea job. See you later, alligator! (Pe mai târziu!) Şi... să nu încercaţi parcurile de distracţie acasă, nesupravegheaţi!
