Andreea Bădescu - Living in America VI: "Sk8ter boy sau high school generation"
Lol! Noroc cu zilele off! Şi asta nu pentru că s-ar întâmpla ceva special în decursul lor, ci pur şi simplu ai timp să mai meditezi puţin la săptămâna care tocmai a trecut şi să faci puţină retrospectivă (am făcut asta, nu dintr-o dorinţă arzătoare de a-mi mai descoperi nişte revelaţii, ci s-a întâmplat pur şi simplu, pentru că days off vin la pachet cu statul acasă = nema mâncare de la job = frigider gol = activarea instinctului pentru supravieţuire = Food Lion la 5 km distanţă = căşti în urechi şi mers pe jos = timp pentru meditaţie).
Rememorând puţin sentimentele şi acţiunile săptămânii ăsteia, m-a pocnit din plin revelaţia verii: America nu este aici pentru experienţe noi! America este doar o metodă să recuperez cei 21 ani în care n-am fost aici, pentru că, aşa cum spuneam, cu siguranţă locul ăsta este cel în care m-am născut să trăiesc. Şi după cum s-au derulat cele două magice luni, nu mai am niciun dubiu!
M-am născut când am aterizat în Chicago. Habar n-aveam cine sunt, unde mă aflam sau care-mi erau părinţii, aşa că n-am avut încotro decât să mă încred în oamenii din jur şi să plâng după ajutor. Copilaria s-a derulat în prima lună, când m-am adaptat la spaţiu, la timp şi la stilul de viaţă. Nici nu mă miră că n-am câştigat prea mulţi bani atunci. Cât poate un copil să strângă din bănuţii pe care îi primeşte de la mama lui pentru că a spălat vasele şi a dus gunoiul? Când eşti mic, toţi îţi sunt prieteni, iar jucăriile sunt la comun. Nu aştepţi decât momentul în care ajungi acasă şi ieşi în faţa blocului la joacă.
Asta a fost ceea ce m-a ţinut în viaţă atunci. Am crescut, deja devenim teenagers - adolescenţi, începem să avem păreri, să facem selecţii, să ne supărăm pe colegul care a luat o notă mai mare (paycheck - salariu) şi să-l judecăm pentru că sigur are el pile la profesor (a.k.a. - adică la manager), dar nu-ţi trece prin cap că poate el chiar a muncit pentru nota aia sau cineva l-a înzestrat cu mai mult noroc.
Au trecut 2 luni, iar un calcul scurt (luând în considerare tiparul algoritmului anilor de câine, unde 1 an uman = 7 ani de câine - aşa, în cazul meu - 1 lună umană = 7 ani din viaţa mea) spune că acum mă aflu pe la 14-15 ani. Desigur, chiar aşa şi e! În săptămâna asta n-am făcut altceva decât să-mi amintesc de perioada de final a şcolii generale şi începutul liceului, când se alegeau găştile, tu nu făceai parte dintre cei cool, nu-ţi găseai în mod special locul, încercai să înveţi bine, dar se întâmpla să dai de belea fără să fie vina ta (erai la locul şi momentul nepotrivit). Şi, cel mai tare, tânjeai după puştii pe care îi vedeai în videoclipurile de la YouTube că se dau cu sk8tul şi încercai să te strecuri printre curentele urbane, ca să nu fii nici emo, nici metalist. Şi te mai luptai din greu să-ţi păstrezi statutul de copil de 10 la şcoală, chiar dacă aveai unghiile negre!
De ce mi-am amintit asta? Pentru că acum 3 zile am cunoscut un băiat topic american, care mi-a arătat puţin din viaţa lor. În sfârşit, mi-am satisfăcut curiozitatea de a intra într-o căsuţă de aici şi am descoperit ca spaţiul nu-i chiar aşa măreţ, dar e gândit cu bun simţ şi logică. Camera îi era exact personalizată după imaginea lui şi aşa cum vedeam eu în filme şi mi-ar fi plăcut să am.
Da, filmele americane chiar spun adevărul despre ei! Cine poate să-mi spună că nu recunoaşte bucăţi din viaţa personală când vede un film de-al lui Mungiu? Mi-a arătat nişte videoclipuri din adolescenţa lui, care erau exact cele la care îmi plăcea mie să mă uit. Copii, sk8teri, prieteni şi dorinţa de a deveni profesionişti în acest sport. Hainele şi muzica erau clar inspirate din Kurt Cobain, via Nirvana! N-am avut parte de asta, dar măcar sunt fericită că am luat la cunoştinţă despre ele. Aici e momentul acela în care chiar trebuie să le mulţumesc: Thank you, sis - Mulţumesc, msurioară (Graţiela Bădescu) şi Ştefan Matei pentru că mi-aţi lăsat moştenire discografia voastră şi mi-aţi arăt cum să fiu (trist era că eram cam singura aşa - dar iată că aveam destui cu care să rezonez, puţin cam departe, ce-i drept, peste Ocean).
Etapa Nirvana s-a derulat. Acum, în cei 7 ani care mi-au mai rămas, sunt tare curioasă cum o să-mi continui vârsta de young - tânăr adult, final de liceu şi început de facultate. Sper ca până se termină vara să ajung să-mi recuperez toată viaţa americană până la vârsta mea biologică. Am în minte un scop pentru care se întâmplă asta şi vreau să-l văd confirmat.
- Va urma -
