Traian Ionescu - un om pentru comunitate, ignorat de municipalitate
-A salvat central vechi al oraşului Curtea de Argeş
-L-a cunoscut pe Ceauşescu în timp ce lucra la Casa Poporului
-A fost arhitect în Franţa peste două decenii
Stigmatul marginalizării valorilor ne rânjeşte batjocoritor de pe blazonul poporului român de sute şi sute de ani. Dacă n-ar fi existat, alta i-ar fi fost soarta şi, cu siguranţă, nu mai rea. Fatalist din fire, acest neam s-a împăcat cu tot felul de idei păguboase, prin care "înţelepţii" lui au căutat să scuze laşitatea celor ce s-au aflat la o vreme sau alta în fruntea meselor bucatelor. "Capul plecat sabia nu-l taie", "sărută mâna pe care nu poţi s-o tai", "să alegem din două răul cel mai mic", "nimeni nu e profet în satul lui" - au constituit temelia pentru "Ferească Dumnezeu de mai rău!" Pentru fiecare dintre ele putem găsi mai multe exemple decât ne-am dori în decursul istoriei. Din păcate, au rămas de actualitate şi chiar mai mult - încă fac legea!
"M-am născut pe butoiul de ţuică...
... în cătunul Doblea-Brăteşti, din Albeştii Argeşului, fix la mijlocul secolului trecut, ultimul din mileniul doi din era creştină. Era în august 1950, deci am apărut pe lume în Zodia Leului, ca mezin al familiei, ce întregea treimea copiilor Ionescu, după Alexandru şi Valentina. Tata lucrase înainte de ultimul război mondial la ASTRA, societate de exploatare a petrolului, cu capital majoritar american şi fusese remarcat de patroni pentru profesionalismul cu care-şi făcuse datoria de contabil. Asta i-a adus propunerea de a pleca şef de filială în Argentina, pe care însă a refuzat-o, întorcându-se acasă. Multă vreme după ce am auzit povestea în casă, m-am întrebat ce-l îndemnase să ia o asemenea decizie. Acum îl înţeleg mai bine, după reîntoarcerea în ţară la capătul a mai bine de două decenii petrecute în Franţa... Oricum, tata a avut de suferit după război, când se schimbase regimul politic de la conducerea ţării, căci fusese băgat în categoria chiaburilor. Fiind cel mai mic dintre copii, dragostea familiei m-a protejat, alungându-mi orice nor de pe cerul vieţii. Din punctul meu de vedere, am avut o copilărie fericită", ni s-a confesat arh. Traian Ionescu într-o după amiază toridă, pe terasa casei sale de pe strada Sân Nicoară.
"Am fost premiantul trei al unei generaţii de excepţie..."
Cum familia Ionescu achiziţionase pământ şi casă în Curtea de Argeş, Traian şi-a petrecut copilăria jucându-se în perimetrul dintre Valea Doamnei şi Parcul Sân Nicoară, descoperind pe măsura trecerii timpului şi alte dimensiuni ale lumii înconjurătoare, după ce mama îl dusese la grădiniţa cea veche de lângă Poştă, dispărută acum, apoi la şcoală şi la liceu. "La grădiniţă, pe când aveam vreo 5 sau 6 ani, d-na Mihăilescu mi-a descoperit un oarecare talent pentru desen. A fost o revelaţie şi pentru mine această posibilitate de a fixa lumea înconjurătoare pe o filă albă, începând de la o banală - pentru alţii - narcisă... Totuşi, nu m-am acomodat cu rigorile vieţii de grădiniţă şi nu m-am mai dus. Asta nu m-a împiedicat să am rezultate bune la şcoală, căci beneficiam de grija fraţilor mei, care ştiau să răspundă numeroaselor mele curiozităţi. Când m-am dus la şcoală, ştiam să scriu şi să citesc, căci fraţii mei îşi exersaseră pe mine talentele pedagogice, poate empirice, dar eficiente. Adevărul este că am fost înzestrat cu o prodigioasă memorie vizuală... Am crescut alături de nişte oameni de excepţie în şcoală şi liceu, cum ar fi actualul acad. Gheorghe Păun şi bunul meu prieten Cornel Duşan, după care mă clasam în anii de şcoală. Şi acum mă mândresc că în 1969, când am dat Bacalaureatul după absolvirea cursurilor la Liceul Vlaicu Vodă, am făcut parte dintr-o generaţie de excepţie: din cei 33 câţi am fost în clasă, 32 au intrat la facultate în prima sesiune de examene de admitere care, vă asigur, nu erau o formalitate, dimpotrivă!... Pe lângă cei deja amintiţi i-am mai avut colegi de liceu pe Nicu Savu, fostul şef de la IRE, Nicu Lazăr, inimosul profesor de la Colegiul Vlaicu Vodă sau pe Nae Ciobanu, care se află de mulţi ani în SUA. Apropo de Nae, să vă spun ceva amuzant: de câte ori mă vizitează, adoră să consume brânză de burduf cu mămăligă şi ţuica noastră de Doblea..."
L-a cunoscut personal pe Ceauşescu!
După cursurile liceale, le-a urmat pe cele ale prestigioasei Facultăţi de Arhitectură din Bucureşti, unde l-a avut coleg pe Dinu Patriciu care, la un moment dat, era clasat printre cei mai bogaţi români. Controversatul om de afaceri şi politician liberal de primă linie destui ani după 1990 a trecut la cele veşnice de câtăva vreme, dar rămâne încă o enigmă insuficient descifrată de către contemporani. După absolvirea facultăţii, a avut mai multe locuri de muncă în care s-a făcut remarcat, urcând treptele ierarhiei acestei pretenţioase meserii. De la postul de designer la o fabrică de mobilă, a ajuns la Slatina, unde a lucrat cu mari satisfacţii profesionale într-un colectiv deosebit. A trecut apoi pe la Lepşa şi pe la Caracal, unde a implementat pe nişte faţade elemente tradiţionale din Transilvania, contrariind anumite spirite prea pătrunse de sentimentul patriotismului local. Le-a închis gurile rele cu susţinerea ideii că istorica provincie de peste munţi face parte tot din România. Apoi viaţa l-a adus mai aproape de casă, la Piteşti.
"Prin 1977-'78, am fost ultimul şef de proiect de sistematizare în oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, post din care am salvat centrul vechi din Curtea de Argeş, într-o vreme în care începuse o adevărată nebunie a demolărilor la nivelul întregii ţări... Apoi am avut ocazia să-l cunosc personal pe Nicolae Ceauşescu, în perioada dintre 1983-1989, când am lucrat efectiv la construirea Casei Poporului, de la Bucureşti. Acolo se strânsese crema arhitecturii româneşti a acelor vremuri şi pentru mine a fost o şcoală practică deosebită. Mi s-a încredinţat sectorul restaurantelor pentru şefi, l-am întâlnit pe Ceauşescu şi am discutat direct cu el. Dac-ar fi să-l caracterizez, aş spune că tipul avea o şiretenie nativă de ţăran gospodar, dublată de un spirit practic deosebit, care-l determinase să se înconjoare de specialişti, aşa că m-a uluit în câteva rânduri cu propunerile judicioase pe care le făcea. Era mereu perfect informat şi în stare să-mi spună unde anume trebuia să fie pus un şurubel sau altă chestie de amănunt. Culmea este că nu-l puteam contrazice, pentru că avea perfectă dreptate!... Şi dacă e să vorbim despre specialişti, arhitectul şef al lucrărilor, Anca Petrescu, era departe de a fi un geniu în meserie, aş risca să afirm chiar că era chiar mediocră, însă excela la capitolul organizare şi putere de muncă. Rezultatul muncii noastre acolo ne-a legitimat apoi pe fiecare ca arhitecţi..."
Cetăţean francez din 2007
În primii ani de după căderea lui Ceauşescu, în România, construcţiile au îngheţat şi chiar cele începute au fost abandonate. Consecinţa: destui dintre arhitecţii noştri au început să cam tragă mâţa de coadă, pentru că noii conducători ai ţării aveau cu totul alte priorităţi. N-a fost cazul cu Traian Ionescu, un tip prea talentat, muncitor şi dispunând de o doză sănătoasă de încredere în posibilităţile proprii, pentru a se complace în postura acceptării sorţii banale a muritorului de foame. Îndrăgostit de frumos, ca şi soţia sa, Ana, au creat împreună veritabile opere de artă, valorificate prin Fondul Plastic. "Câştigam bani frumoşi din munca noastră, atât cât să nu trăim foarte strâmtoraţi. Eram încă tineri şi nu ne speria viitorul, dar - sincer - ne doream cu ardoare să avem posibilitatea de a lucra în meseria de care eram pasionaţi. Aşa că este de înţeles că atunci când am primit invitaţie de la o fostă colegă de facultate căsătorită cu un francez, am acceptat provocarea de a pleca temporar din ţară. Am ajuns la Paris şi m-am angajat la o firmă reputată, cea a lui Jean Jacques Ory, unde am lucrat timp de doi ani şi jumătate. Am întâmpinat la început dificultăţi provocate de necunoaşterea subtilităţilor limbii franceze. Am muncit din greu să acopăr această lipsă, m-am pus la punct cu legislaţia în domeniu şi m-am specializat în domeniul fezabilităţilor, în care mi s-a recunoscut competenţa. Consecinţa directă a fost aceea că mi s-a oferit un post de şef de agenţie foarte bine plătit, astfel că i-am cedat soţiei locul meu la firma din cartierul Saint-Germain-en-Laye".
Acesta a fost pasul decisiv într-o carieră de succes, care acum 8 ani i-a permis să devină cetăţean al Republicii Franceze. În decursul anilor petrecuţi în vestul Europei, Traian Ionescu a avut şansa să lucreze în medii diverse, începând cu vestitele Magazine Haussmann, din Paris - unde s-a convins că adevăraţii specialişti în marketing pot părea de-a dreptul diabolici prin exactitatea cu care estimau evoluţiile de pe piaţă pe termen scurt şi mediu. CV-ul său profesional include lucrări în afara Parisului şi chiar a Franţei, la Toulouse, Rennes, Strasbourg, Marsilia, Cape Town (Africa de Sud) ori Sankt Petersburg (Rusia). În toată această perioadă s-a remarcat şi prin reuşitele din domeniul artistic - două expoziţii de pictură, din care ultima a avut un succes deosebit de casă, toate lucrările fiind achiziţionate de un evreu american la preţ foarte bun. În decembrie 2013, dorul de casă şi de ai lui l-a făcut să revină la Curtea de Argeş, unde s-a revoltat că unii se complăceau în situaţia de "lasă-mă să te las". Fără ezitare, şi-a pus competenţa la dispoziţia autorităţilor municipale, pentru a putea salva ceea ce s-ar mai putea, astfel încât oraşul să nu intre într-un anonimat nemeritat. Aparent planurile celui care este într-o funcţie de răspundere în cadrul Ordinului Arhitecţilor Argeş au interesat - cel puţin la nivel declarativ - conducerea municipiului. Traian Ionescu şi cei care-i stau alături mai aşteaptă încă un apel de la factorii de răspundere. "Festina lente!" ("Grăbeşte-te încet!") pare să fie deviza actualei conduceri a administraţiei publice locale, care n-a reuşit să pună în drepturi un PUG amânat cu câţiva ani după expirarea termenului de finalizare stipulat în contractul cu firma din Târgovişte, ce se tot căzneşte să-l finalizeze în cursul acestui secol.
Dar despre toate acestea, în episodul următor, de unde vom afla cine i-a furat parcul copilăriei lui Traian Ionescu, de ce crede că ruinele de la Sân Nicoară sunt lăsate să fie distruse de vreme şi multe alte lucruri interesante, inclusiv planurile de salvare propuse autorităţilor, care fac pe niznaiul la toate iniţiativele care ar putea să le deranjeze liniştea comodă, numai bună de creat opere literare de genul romanelor englezeşti de acum două sau trei sute de ani...
- Va urma -
