Independence Day
America, 4 iulie. Continuare episodului pilot - Tranziţia. Aseară am asistat la primul eveniment de mare anvergură, din care am mai observat câte ceva din ceea ce înseamnă continentul ăsta nou. Mai exact, din ceea ce înseamnă oamenii din înalta societate, în care banul nu valorează mare lucru, fie şi pentru că el pur şi simplu există dintotdeauna acolo, la moment şi locul potrivit.
Independence Day
Pentru mine tot ce a fost în seara de 4 iulie, la Ziua Independenţei SUA, a reprezentat fix prezenţa mea fizica într-un televizor în care rulează clasicul film american de sâmbătă seara. Ce-mi părea rău era că nu puteam să înregistrez cu ochii şi să fac un scurt metraj de caracter (statul pe telefon = breaking the rules! încălcarea regulilor). (But whatever) Oricum, memoria mea tot le-a păstrat şi eu cred că asta e cel mai important.
Organizarea priorităţilor
Evident că am văzut numai haine scumpe (mare parte dintre ele prost combinate sau şifonate), gadget-uri de ultimă generatie, discuţii despre afaceri ş.a. Ceea ce m-a şocat însă, a fost media de vârstă a invitaţilor. Toţi părinţii (majoritatea oamenilor) aveau vârste de peste 55 ani, iar copiii lor (niciodată mai puţin de 3), cu vârste între câteva luni şi maxim 7-8 ani. Da, în America bogată, oamenii îşi organizează altfel priorităţile!
Politeţe americană
La capitolul mâncare, chiar dacă aveau un mediu diversificat şi sofisticat în farfurii, era imposibil să nu se regăsească tradiţionalul hamburger (făcut ca la mama lui, dar totuşi, un hamburger). De interacţionat cu ei, n-am interacţionat foarte tare. Thank you! ("Mulţumesc!") şi I'm sorry! ("Îmi cer scuze!") - sunt cuvinte folosite odată la două fraze. Sunt politicoşi, dar nu foarte... Pur şi simplu sunt uzuale (în hypermarket, dacă stau în calea cuiva, sigur o să-şi ceară scuze că vrea să treacă pe lângă mine).
Mai sunt lucruri de povestit, dar şi multe zile de observat, aşa că more stories from America în episodul următor.
