Jana Stevoiu a păşit în al doilea secol al vieţii!

Fericiţi sunt cei cărora destinul le-a hărăzit să trăiască atât încât să se împace cu ei înşişi şi cu cei din jur, ajungând la vremea amurgului existenţei să fie înconjuraţi de dragostea urmaşilor şi scutiţi de povara singurătăţii. Pe strada Cuza Vodă, din Curtea de Argeş, trăieşte încă destul de activ o femeie care a îndeplinit diata strămoşească, lăsând în urmă nu numai un pom plantat, o casă şi un copil crescut. Jana Stevoiu se bucură de zilele acestei noi primăveri în care a păşit - e drept, sprijinită de baston - în cel de-al doilea veac al vieţii sale, pe cărările căreia nu i-a fost dat să culeagă numai fructele reuşitelor. A avut însă destul timp pentru a învăţa că viaţa e o luptă, de care numai fricoşii fug. Cei curajoşi îşi câştigă dreptul de a-şi asuma înţelepciunea ancestrală, potrivit căreia pentru oamenii adevăraţi cea mai de preţ este înţelegerea dintre ei, sănătatea şi împăcarea de sine, dată de faptul că n-au vrut şi n-au dobândit, altfel decât prin muncă, numai cât le-a trebuit...

 

Tăria de cremene a Carpaţilor

Centenara noastră a văzut lumina zilei pe Valea Vâlsanului, la Brădet, în casa agricultorului cu nume parcă predestinat, Moise Păţitu. Om vrednic, ca mai toţi muntenii ce nu aşteaptă să le pice pleaşca perei mălăieţe din cer, s-a bucurat cu jumătatea lui de naşterea fiecărui copil, socotindu-l răsplată dumnezeiască. Ion, Domnica, Andreana, Jana şi Moise le-au luminat viaţa familiei şi le-au dat imboldul necesar depăşirii clipelelor grele. Jana s-a născut în 21 aprilie 1915, într-o vreme în care la Brădet nu răzbăteau ecourile războiului ce însângera alte meleaguri europene. Sătenii duceau lupte grele cu nevoile de zi cu zi şi nici nu bănuiau că în toamna lui 1916 urgia va veni peste ei, silindu-i să-şi lase casele şi gospodăriile de izbelişte. Moise Păţitu şi ai lui au plecat în pribegie atunci când au început luptele cu trupele cotropitoare ale Puterilor Centrale pe cele patru văi de râuri din nordul judeţului nostru. În nebunia fugii, pe Jana au uitat-o în fânul dintr-o căruţă, dar au recuperat-o. Anii de ocupaţie cu jaful sălbatic practicat de cotropitori au fost grei şi au călit multe caractere. Binecuvântata pace a ostoit durerile supravieţuitorilor războiului, iar economia a luat un nou avânt. Lumea satului a primit cu bucurie reforma agrară a regelui Ferdinand, iar România Mare - rezultată după Marea Unire - şi-a început urcuşul spre civilizaţie. Aurul verde din munţii noştri a început să fie exploatat de societăţi specializate, care aduseseră specialişti străini, ca s-o facă la modul profesionist. Pe Valea Argeşului a apărut o linie ferată pentru "mocăniţă", iar la Cumpăna se croise o staţiune care atrăgea mulţime de turişti cu bani. Acolo, se făcuse şi un tunel, iar la Curtea de Argeş erau destui străini, care prinseseră rădăcini pe meleagurile noastre.

 

Înfiată de familia Zamparutte

 

Pe vremea când avea 8 sau 9 ani, Jana a fost înfiată de sora mamei, care era căsătorită la Curtea de Argeş cu un străin împământenit la noi. Cuplul se simţea însă neîmplinit, deoarece convieţuirea nu le fusese binecuvântată cu un copil măcar. Mama Elena, sau Lina - cum i se spunea - făcuse casă bună cu un meşter italian, văr cu antreprenorul în construcţii, Antonio Augusto. Micuţa Jana, deşi absolvise la Brădet clasa a doua, a fost silită să reia la Curtea de Argeş prima clasă, la şcoala de pe malul Văii Doamnei, cea de lângă fostul sediu al Parchetului. "Am avut o copilărie fericită, vegheată de oameni minunaţi; nu mi-a lipsit nimic, că' nici n-aveam pretenţii prea mari. Eram însă tare ambiţioasă, voiam să fiu mereu prima, fie că era vorba de carte, săritul coardei sau de bătut mingea ori de făcut anumite treburi..."

După absolvirea cursului primar, a fost dată ucenică la croitoria modistei Cecilia, tot o italiancă, vestită prin creaţiile sale de modă nu numai pe plan local. Un şoc a fost moartea mamei adoptive, Lina, care a lăsat cu limbă de moarte ca de Jana să se îngrijească bunicii din partea soţului. Aşa că Nonno şi Nonna i-au îndeplinit diata cu dragoste şi chiar au măritat-o, cu un băiat pe care-l priveau ca pe un fiu.

 

Parfum de epocă interbelică

 

"Curtea de Argeş era ca un sat mai mare, în care toţi oamenii se cunoşteau între ei. Şi nu era de mirare, pentru că destui făceau parte din mari familii înrudite între ele. Oraşul căpătase o nouă viaţă după război, puiaseră manufacturile făcute de străini, apăruseră chiar industrii noi..."

Vârstnica doamnă n-a uitat atmosfera aceea idilică a oraşului în care lumea bună ieşea la promenadă pe Strada Mare, nici puzderia de magazine de confecţii, tricotaje, pălării (inclusiv de dame, produse în atelierul unei modiste evreice), dar nici cele alimentare, ori de altă natură, care atrăgeau ca un magnet lumea argeşeană a timpului. Scăpaţi de spaima morţii adusă de război, oamenii voiau să-şi trăiască viaţa într-un oraş care se reinventa cu fiecare nouă zi. Se construia mult şi frumos, se făceau afaceri din care se năşteau averi şi parcă nu era ceva de domeniul imposibilului pentru cei care credeau în puterile lor şi aveau curajul să-şi urmeze visul. Erau oameni de tot felul, într-o societate care se stratifica. Lumea bună putea fi identificată după casele impozante din centru sau după familiile cu rădăcini boiereşti, lângă care se ridicau tot mai viguros cele ale noilor întreprinzători. Familii locale de frunte erau cele ale lui Ştefănescu-Goangă, ale medicilor Frătulescu, Mitroi sau Căprescu, a farmacistei Uţescu, având casa pe lângă actuala Piaţă Centrală, ori a clanului Mustaţă, cărora li se adăugau străini precum Scariggi, Domenico, Giovanni şi mulţi alţii, pe care d-na Jana nu-i mai ţine minte după atâţia ani. Schimbările erau vizibile şi prin muzica şi dansul apărute de curând, căci în restaurante şi pe la serate se făceau auzite romanţe, se dansa foxtrot şi tango, într-un cuvânt, lumea se schimba chiar şi în acest colţ uitat de lume, unde întorcea trenul. Comunitatea era mult mai mică, se trăia mai la lărgime, puteai da cu tunul după un automobil, deoarece mijlocul de transport agreat de cei care-şi permiteau era cel cu trăsurile personale sau de piaţă. Orăşenii mai strâmtoraţi - ca şi acum, după trecerea a 100 ani - nu pregetau să "bată pingeaua" spre locurile unde-i mânau interesele... Marile evenimente locale se legau de târgurile ocazionate de prăznuirea sfinţilor ca Maria, Dumitru sau Nicolae, când bâlciurile strângeau sodom de lume de prin toate satele din împrejurimi sau aduse cu trenul, de departe. Oferta de vânzare era bogată, începând cu produse tradiţionale, din care nu lipseau cele alimentare, dar nici lâna, pieile tăbăcite, scoarţele sau plocadele, cojoacele, artizanatul textil, instrumentele muzicale şi, bineînţeles, nici dulciurile pentru copii - ciubuc, alviţă, turtă dulce şi câte şi mai câte...

 

"Nu mi-era gândul la măritiş...

 

...că-mi era tare bine la Nonna. Avusesem ceva  curtezani, dar nu-mi stătea mintea la ei, altele erau bucuriile mele..." Şi cea mai mare i-o făcuseră Nonna şi Nonno, atunci când îi dăruiseră o maşină de cusut marca Singer. "Mi-au zis într-o zi: vezi că te caută cineva la poartă! Curioasă, m-am dus să văd cine era. Şi era Bălărie, care-mi adusese maşina de cusut cu trăsura lui, de la gară. Pentru asta m-au invidiat  toate croitoresele. Şi eu mă simţeam tare bine, că-mi plăcea să fiu mereu în centrul atenţiei..."

Oamenii care s-au îngrijit de viitorul ei, Nonno şi Nonna au şi căsătorit-o până la urmă, prin 1937, când avea 22 ani. Cel pe care i l-au ales să-i fie soţ, a fost Mihai Stevoiu, un tânăr pe care-l aveau angajat, absolvent de Şcoală de arte şi meserii, un orfan care se îngrijea de doi dintre fraţii mai mici. Pe el l-au identificat drept omul potrivit s-o facă fericită pe Jana, lumina ochilor lor.

Povestea tânărului soţ era demnă de un roman. Mama i se trăgea din neamul Mustaţă, dar fusese cam rebelă şi se măritase cu altul decât cel ales de familie, mai sărac şi astfel fusese repudiată de ai ei. Cei doi porniseră de la lingură în căsnicie, puseseră pe picioare o afacere şi îşi îmbogăţiseră viaţa şi cu şase copii. Din nefericire, mama a făcut un infarct, a murit, iar la câtva timp a urmat-o în veşnicie şi soţul ei. Ion, primul născut, era elev la Seminar şi a trebuit să renunţe la studii, s-a angajat la o fabrică, ca să câştige banii necesari, lăsîndu-l pe Mihai să aibă grijă de fraţii mai mici. "Mişu le-a fost mamă şi tată, chiar şi când era la Şcoala de arte şi meserii. Când s-a însurat Ion, a luat în grijă doi dintre fraţii mai mici, iar ceilalţi doi ne-au rămas nouă", îşi aminteşte d-na Jana care, la câtva timp după nuntă, a avut primul său copil, pe Aurelia - d-na prof. Corbeanu, cum o ştim noi astăzi. 

 

Războiul - anunţat de clopotele de la mănăstire

 

Puţini argeşeni au auzit la radio ordinul şefului statului, generalul Ion Antonescu, din 22 iunie 1941- "Vă ordon: treceţi Prutul!" Dar toţi au fost ca fulgeraţi de clopotele de la Mănăstirea Argeşului, bătând în dungă, ca la vreme de mare primejdie, în plină zi, deşi nu era sărbătoare. "Lumea a îngenuncheat pe stradă, se ruga la Dumnezeu să o apere de rele..." Cei mai mulţi simţeau instinctiv că încheiau un capitol din viaţă şi că după război, lumea nu avea să mai fie la fel. Tânăra familie Stevoiu n-avusese de-a face cu politica, preocupată fiind de creşterea standardului de viaţă prin rezultatele muncii proprii. Asta n-a scutit-o de suferinţele aduse de al doilea măcel mondial. După câteva zile, Mişu a primit ordin de mobilizare şi a fost condus la gară de soţia înlăcrimată şi de fiica prea mică pentru a realiza ceea ce se întâmpla. Oricine-şi poate închipui ce jale era pe peron la despărţirea familiilor de cei ce plecau pe front, ca să-şi facă datoria faţă de ţară. Jana a rămas cu grijile casei şi cu dorul de soţ, de la care mai afla câte ceva veşti din scrisorile scurte, trimise de el între două lupte. O permisie era ca şi cum l-ar fi apucat pe Dumnezeu de un picior!... Colac peste pupăză, s-a trezit şi cu casa rechiziţionată pentru a servi drept campament ofiţeresc, aşa că a ajuns să locuiască într-o anexă sau pe bulevard, la o cumnată. Teama cea mare era de bombardamente şi de câte ori se dădea alarma aeriană, lumea fugea prin pădurile de pe dealurile din jurul oraşului. "Odată am lăsat baltă cozonacii de Paşte în cuptor şi am fugit cu fata, ca să scăpăm de bombe. S-au făcut scrum... Adevărul e că la noi nu s-a bombardat, spre deosebire de Piteşti..." Cuvintele sale sunt completate de fiică, Aurelia Corbeanu: "Mi-aduc aminte aşa, ca prin ceaţă, de vaierul sirenelor şi de faptul că eram undeva, pe deal, în pădure, avioanele brăzdau cerul vuind şi eram acoperită de trupul mamei, care cred că voia să mă protejeze. M-am speriat, şi nu ştiu de ce, mi-era greu să respir..."

 

"N-am crezut că Mişu a murit, inima-mi spunea altceva..."

 

Ziua în care a primit o telegramă oficială prin care era înştiinţată că unitatea soţului ei fusese distrusă la Cotul Donului, a fost una din cele mai negre din viaţa d-nei Jana. N-a crezut însă în ruptul capului că tatăl Aureliei nu mai era. Îşi trăgea puterea de a lupta contra gândurilor negre din amintirile mai vechi sau mai noi, căci mai venise pe acasă în permisii şi dovada trecerii sale era pruncul pe care urma să-l aducă pe lume. Cunoscuţii erau tentaţi să creadă că-şi pierduse minţile de durere, dar gura lumii n-o îndepărta de credinţa ei. Şi poate tocmai asta l-a ocrotit şi l-a readus acasă... "Într-o bună zi m-a strigat la poartă Ion Zugravu, ca să-mi spună că a venit Mişu de la război. Inima parcă mi s-a oprit din bătaie şi abia am putut îngăima că glumeşte. M-a contrazis, susţinând că-l văzuse că se oprise la unchiul său, pe bulevard..." Şi chiar aşa era: avusese zile! În ziua măcelului, fiind sergent într-un regiment de cavalerie, plecase călare, după hrană, pentru soldaţii lui. Când s-a întors, a găsit numai cadavre. Un atac al sovieticilor făcuse măcel printre camarazii lui. A plecat în căutarea unităţii, dar i-au luat urma enkavediştii din poliţia militară stalinistă, oameni pe care şi sovieticii îi socoteau nişte ticăloşi lipsiţi de inimi, comparându-i cu naziştii din trupele SS. Scăparea sa a fost o familie de mujici dintr-un sat, cărora li s-a făcut milă de Mişu, căci aveau şi ei un fiu, Mişa, pe front: l-au ascuns şi l-au ajutat să fugă şi să-şi regăsească unitatea, scăpând de prizonierat şi poate chiar de moarte. "Mişu îmi zisese că dacă vom avea băiat, să-l botezăm Don. N-a fost cazul, căci am făcut o fată. Şi cum s-a născut în preajma sărbătoririi Sf. Tatiana, am numit-o după ea".

Serg. Mihai Stevoiu a fost demobilizat după eliberarea ultimei brazde de pământ românesc, spre sfârşitul lui octombrie 1944, din motive medicale, fiind suferind de malarie, boală care i-a amărât zilele ani de-a rândul apoi.  

 

Lupta pentru supravieţuire

 

Lumea de dinainte de război s-a prăbuşit total după ce au venit la putere comuniştii. Dictatura proletară a confiscat rodul muncii a generaţii întregi de oameni vrednici şi a ridicat destule şarle în funcţii de conducere. Legi aberante, pentru cei ce aveau un sistem al valorilor bine definit, ateism, dispreţ faţă de valori şi promovarea impostorilor gata să copieze modul de viaţă bolşevic şi să anihileze identitatea românească - asta a adus, în mare, noua guvernare care a impus din primele ei clipe lozinca ticăloasă "cine nu e cu noi, e împotriva noastră". După naţionalizarea marii proprietăţi a venit rândul celei mici, iar puşcăriile au început să se umple cu deţinuţi politici, în timp ce borfaşii îşi făceau mendrele în voie. Oprimaţii, în numele cărora comuniştii se lăudau că făceau dreptate au rămas la fel de săraci, în timp ce politrucii au prosperat, bătându-şi joc cu cinism uneori de "cel mai preţios capital - omul". 

Nici familia Stevoiu n-a scăpat de jaf, iar cel mai ticălos a fost cel al şantajului cu exmatricularea fetelor din liceu, dacă nu aduceau adeverinţe că se înscrisese la colectiv. "Mama nici n-a vrut să audă, argumentând că n-o să lase liceele goale, dar până la urmă n-a avut ce face şi, cu inima grea, ca să nu ne reteze nouă aripile, s-a supus, obţinând adeverinţele cerute la şcoală. Am rămas fără pământuri şi n-a fost chiar puţin ce ne-au luat, căci o parte din suprafaţa pe care sunt acum blocurile din zona Pieţei Posada a fost a noastră", mărturiseşte cu nostalgie prof. Aurelia Corbeanu. Aşa a reuşit împreună cu sora Tatiana să fie licenţiate în Filologie, respectiv în Drept. Sacrificiul părinţilor n-a fost zadarnic, căci şi Mariana, ultima fiică, şi-a putut urma chemarea cărţii. "Ne lăsaseră un lot ajutător de 800 mp aici, pe strada Cuza Vodă. Cum tata lucra la primărie, când am auzit că voiau să ni-l ciuntească din nou, pentru că se punea problema construirii de blocuri, ne-am apucat şi am turnat temelii de case, pe care le-am ridicat mai târziu, căci atunci nu ne ajungeam cu banii", se confesează profesoara cu un zâmbet uşor amar.

 

"Ce treabă am eu că te cheamă Mohan?... Mergi sănătos în treaba dumitale!"

 

Demobilizatul Mişu Stevoiu şi-a găsit de lucru la primăria oraşului, fiind om cu carte, pregătit la amintita Şcoală de arte şi meserii, priceput să facă un plan tehnic, să-l citească, dar şi să-l pună în operă. După ce a absolvit o şcoală de administraţie publică, a ajuns pentru o scurtă vreme viceprimar al oraşului, deşi n-a fost înscris în PMR sau PCR. "Tăticu' se bucura de încrederea oamenilor, deoarece îl ştiau serios şi de cuvânt, aşa că a fost ales şi deputat de stradă. El a înfiinţat Industria Locală, a făcut vechiul stadion, plasat în perimetrul dintre actualul spital, blocurile ANL, sediul Parchetului şi CCA. A introdus iluminatul public pe multe străzi neglijate până atunci, le-a pietruit pe altele, de ajunseseră unii să scrie cu răutate ticăloasă, voind să-i facă rău, că viceprimarul a făcut stradă ca-n palmă ca să poată cucoana lui să ajungă pe bulevard. Dar el şi-a văzut de treba lui, fără să dea atenţie răutăţilor şi, când i-a venit vremea, s-a retras la pensie... După 1990, a avut bucuria să fie chemat să facă parte din Comisia pentru retrocedarea proprietăţilor, fiind unul dintre puţinii care mai ştiau destul de bine fostele hotare". 

Tot d-na Corbeanu rememorează un moment de viaţă petrecut cu fostul prim secretar (primarul comunist al oraşului, Vasile Mohan). Trecând într-o zi de strada Cuza Vodă, acestuia i-a atras atenţia faptul că din curtea gospodăriei Stevoiu curgea apă, căci se defectase robinetul. Imediat a intrat să pună lucrurile în ordine, aşa cum avea obiceiul. Neşansa lui a fost să dea ochii cu d-na Jana, care nu s-a arătat deloc impresionată că stătea de vorbă cu stăpânul oraşului. Obişnuit ca oamenii să tremure în faţa lui, acesta a rămas blocat când, după ce s-a prezentat, i s-a replicat: "Ce treabă am eu că te cheamă Mohan?... Eu nu te-am chemat în curtea mea, aşa că, mergi sănătos în treaba dumitale şi s-auzim de bine!..." Congestionat la faţă pentru că fusese înfruntat de faţă cu suita, dar mai ales neavând argumente, şeful politico-administrativ al oraşului făcuse stânga-mprejur iute, iute, sub privirile de vultur ale femeii care nu s-a temut în viaţa ei decât poate de mânia lui Dumnezeu.

 

"Îmi descopăr mama în fiecare zi"

 

Mărturisirea îi aparţine d-nei Tatiana, jurista familiei şi are la bază nu numai faptul că centenara noastră citeşte încă, ajutată de o lupă, dar şi scrie poezii! D-na Jana o ascultă cu un aer absent, dar surâsul strecurat în colţul gurii o trădează, atunci când cealaltă fiică, profesoara-scriitoare dezvăluie faptul că i-a pregătit o plachetă cu cele mai reuşite versuri. Este evident că atunci când scrii despre viaţa unui om care a trecut în cel de-al doilea secol de existenţă, destule lucruri rămân nespuse şi nu neapărat pentru că amintirile s-au mai estompat, ci pentru că e destul de greu să faci o selecţie asupra a ceea ce merită sau nu a fi consemnat. Iar dovada vine imediat ce vreuna dintre cele trei fiice îi stimulează memoria cu vreo întrebare, deschizând parcă zăgazul amănuntelor reînviate şi revărsate, ca prin farmec. D-na Jana Stevoiu s-a împăcat filozofic cu viaţa pe care a trăit-o şi are o înţelegere înţeleaptă a ei, pe care numai dreapta judecată a celor ce-şi cunosc valoarea reală a faptelor o pot avea. Probabil şi din această cunoaştere a vieţii şi naturii umane  n-a fost deranjată de faptul că la împlinirea venerabilei vârste nu i-au bătut în poartă oficialităţile, ca să-i aducă o floare şi să stea de vorbă cu dumneaei. Înţelepciunea pe care o are o face să treacă uşor peste asemenea amănunte, pe care le consideră mai puţin semnificative. Logic, nu pare să fie prea interesată nici de posibilitatea ca anul viitor, care va fi şi electoral, să se intereseze cineva de soarta dumneaei. Acum îşi trăieşte plenar fiecare clipă, înconjurată de dragostea celor trei fiice, de a nepoţilor şi strănepoţilor, pe care viaţa i-a risipit în lumea asta mare, dar pe care o simte prin fiecare semn pe care-l primeşte de la ei. În casa de pe strada Cuza Vodă îşi are colţul ei de rai, în care amintirile trăiesc prin fiecare fir de iarbă, frunză, ciripit de pasăre, prin zumzetul bănuit al gâzelor la început de vară, de parcă ar închide cercul poveştii sale pe pământul începutului, sub munte, la Brădet. N-a descoperit după un veac de existenţă piatra filozofală, dar a dovedit că secretul fericirii este acela de a nu-ţi dori vreodată mai mult decât îţi trebuie...