LUMEA LUI ONU

Written by Cristina DINCUŢĂ on 29 Septembrie 2016.

# Un artist ciudat, cu un crez aparte, dar fără pretenţii de guru

Când intri în curte la Nicolae Onu, primul gând care îţi vine în minte este că ai nimerit într-o altă lume, paralelă cu a noastră, mistică, aflată într-o perpetuă asiduitate de a se alinia voii celei sfinţitoare şi înţelepte a lui Dumnezeu. Orice colţ aflat pe proprietatea sa aminteşte de jertfa de pe cruce a Mântuitorului şi de dragostea Sa veşnică şi nemărginită pentru OM, care L-a ţintuit acolo în piroane. Oriunde ai privi, te copleşeşte mulţimea de reprezentări ale Sfintei Treimi şi ale Crucii, obiect de ocară devenit simbol al creştinătăţii şi al jertfei supreme pentru păcatul care a intrat în lume atunci când Adam şi Eva au încălcat voia Creatorului şi, din dorinţa lor de a deveni înţelepţi ca El, s-au lăsat amăgiţi de vorba mieroasă a Şarpelui primordial. "Deşi cele mai multe cruci sunt în cimitir, crucea în sine NU e simbolul morţii! Omul înţelege acest lucru numai când îl doare şi, uneori, e prea târziu...", a spus acesta arătând spre obiecte.

"Nihil Sine Deo!"

Sculptorul nostru locuieşte împreună cu soţia în satul Măniceşti, comuna Băiculeşti şi dispune de o curte vastă, care este atelier de lucru şi, totodată, muzeu în care expune tot cea ce face. Încăperea unde se găsesc uneltele şi maşinile de lucru este înţesată de obiecte vechi, cărora, cu timpul, Nicolae Onu le-a dat o utilitate sau pe care le-a recondiţionat şi transformat în decoraţiuni sau posibile cadouri pentru persoane dragi. Într-un colţ, păstrată cu deosebită grijă, se află o cruce mică, lucrată de bunicul Gheorghe Onu şi rămasă moştenire. "Este făcută înainte ca eu să mă fi născut. A lucrat mai multe şi ne-a lăsat la toţi moştenire, la botez: câte o cruce ca să fim credincioşi şi ceară din stupi, ca să fim harnici ca albinele. Cu voia Lui Dumnezeu, restul crucilor din curte şi din casă sunt făcute de mâinile mele. Atât că încerc mereu să mă autodepăşesc. Dar crucea asta a fost exemplu pentru mine, de la ea am pornit..."

Nicolae Onu nu este un fanatic al religiei şi nici nu cade în făţărnicie considerându-se vreun sfânt, ci, dimpotrivă, repetă mereu că el este cel mai păcătos dintre oameni, ca şi cum ar vrea să-şi aducă aminte sieşi ce loc ocupă în ierarhia acestei lumi şi se atenţionează de fiecare dată când vorbeşte despre sine să nu se poarte cu mândrie - "Dă-mi, Doamne, smerenie!" Artistul popular este un om simplu, care îşi recunoaşte nimicnicia şi becisnicia când se compară cu Hristos Domnul şi Dumnezeul Creator. De altfel, obiectele lucrate cu multă trudă, răbdare şi un har aparte de mâinile sale pricepute arată modestia creatorului lor, căci multe dintre ele nu sunt semnate cu numele său, ci în acest fel: "Făcută cu multă credinţă de un mare păcătos". Tot ce iese din mâinile sale este "cu voia lui Dumnezeu", sub motto-ul "Nihil Sine Deo!", căci "Fără Dumnezeu, nimic nu este cu putinţă!"

Uimitor la acest om este că are o viziune originală despre lume, o religie a lui şi o filozofie aparte privind înălţarea spirituală, pe care le-a dezvoltat de-a lungul timpului, experimentând şi meditând la cele sfinte şi căutând să atingă a patra dimensiune, "unde paralele se întâlnesc şi îngerii vorbesc": "Eu nu am un preot la care să mă spovedesc, pentru că el trebuie să fie mai bun ca mine şi nu prea se găsesc. Biblia spune că toţi suntem la fel păcătoşi, deci şi preoţii, aşa că merg singur pe deal, mă gândesc la ce am făcut rău şi mă spovedesc înaintea lui Dumnezeu, care este cu adevărat Sfânt şi fără de păcat. Aceasta este adevărata spovedanie sau căinţă, făcută în faţa Lui, o convorbire între mine şi El!"

Nicolae Onu ştie bine ce traiectorie să urmeze, după conceptele teologice pe care şi le-a construit în minte după ani de cugetare, citire a Bibliei şi trăire a unor revelaţii: "Eu sunt creştin ortodox! Pentru mine, religia este un ansamblu de idei, sentimente şi acţiuni împărtăşite de un grup, care oferă membrilor săi un cod de comportament. Apoi, credinţa este o încredere deplină în adevărul unui lucru, iar Dumnezeu este o Fiinţă supremă, unică, transcendentală, creator şi stăpân al universului şi al destinelor umane, principiu fundamental al existenţei şi al ordinii universale. Şi, în religia creştină, persoană a Sfintei Treimi."

După ani de beţie, şi-a găsit menirea!

Prin crucile şi troiţele sale, aspiră să se apropie un pic mai mult de Acela care l-a alcătuit în pântecele mamei sale şi i-a dat suflare de viaţă, dar şi să răscumpere vremea pierdută în anii tinereţii rătăcind pe cărări bahice. "De vreo douăzeci şi ceva de ani, făcând cruci, mi-am căutat una a mea personală, ca să mă îndrept către Dumnezeu. La un moment dat, mi-am dat seama că singura mea cruce, pe care o iubeşte Dumnezeu, este <<În Numele Tatălui, şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin!>> Asta este crucea cu care m-am născut, n-o pot pierde şi o am totdeauna la mine! Celelalte cruci sunt un fel de misionarism al meu, ca să vadă şi lumea ce minune se poate face prin Dumnezeu. Eu am fost alcoolic şi acum nu mai beau. Aşa am găsit eu de cuviinţă să-i mulţumesc Lui pentru că m-a ajutat sa scap de alcoolism în urmă cu 23 de ani."

Povestea renunţării la viciul beţiei ţine tot de o revelaţie pe care a trăit-o într-o seară, când se afla într-o criză de bani şi a mers la părintele Constantin să-i ceară împrumut 1.000 de lei, sub pretextul că dorea să construiască nişte calupi pentru primul etaj al casei. "Părintele a spus: <<Beţivule, n-ai să ridici niciun calup, deci mă minţi. Dar, uite, îţi dau 1.000 de lei, dacă mă laşi să fac ceva pentru tine, să nu mai bei!>> Mi-a citit moliftele Sfântului Vasile, ceva care pentru mine nu se mai termina, ca să-mi dea banii mai repede să-i beau la <<Zimbru>>, o cârciumă din apropiere. După ce a terminat de citit moliftele, mi-a pus în mână 10 bancnote de câte 100, albastre, şi mi-a spus: <<Copilul o să se facă mare şi n-o să fie mândru de tine!>> Am plecat hotărât către cârciumă, dar nu a funcţionat liftul şi, pe la etajul 2, a început să se întâmple ceva cu mine, greu de descris, dar, din noaptea aia, nu mai beau...", ne-a mărturisit Nicolae Onu.

Sfânta Treime

Într-o încăpere situată în spatele atelierului am descoperit amenajată o colecţie impresionantă de cruci şi troiţe din lemn sau ceară. Dintre aceastea, se remarcau numeroase reprezentări originale ale Sfintei Treimi, care ne-au atras atenţia prin modul în care au fost concepute şi semnificaţia din spatele acestor idei. "Sfânta Treime înseamnă Tatăl - prin hotărârea şi făgăduinţa Răscumpărării, Fiul - prin Patimi şi Înviere, dar şi Duhul Sfânt - prin venirea Sa la Cincizecime. Iată cum am lucrat Sfânta Treime dintr-o singură bucată: are trei feţe, dar e un singur obiect, fiindcă cele trei entităţi sunt Una. Am aici una pe care am reprezentat un infinit. Sugerează credinţa mea în Dumnezeu, care este infinită. Troiţele astea sunt săpate pe dedesubt, iar crucea se mişcă în interior. Am muncit zile multe pentru a scobi cu grijă şi a o disloca. Acum, însă, nu mai fac cruci care se mişcă în interior, fiindcă mi-am dat seama că nu e bine: credinţa trebuie să fie statornică, nu instabilă! Ultima piesă finisată, o reprezentare a Sfintei Treimi, a pornit zilele trecute spre Muntele Athos", ne-a explicat Nicolae Onu.

Deşi nu caută să dea o simbolistică anume obiectelor lucrate, fiindcă asta ar însemna să o denatureze pe cea intrinsecă a crucii creştine, el le adaugă diferite valenţe: "Am aici o cruce cu Yin şi Yang şi două linii săpate care arată paralela dintre viaţă şi moarte sau perioada limitată dintre naştere şi moarte şi finalitatea alegerilor noastre. În funcţie de cum te comporţi şi dacă respecţi cele 10 porunci - pe care le-am putea numi un cod al bunelor maniere - te duci în Rai, la bine. Aceştia sunt reprezentaţi de linia care merge în sus şi este mai scurtă (pentru că sunt mai puţini care merg în Rai). Altfel, mergi în jos, spre Iad, unde linia este mai lungă, că acolo se duc cu grămada."

Create cu trudă, însă nepreţuite de oameni

Munca la aceste obiecte este de departe solicitantă şi de durată, însă a devenit un scop al vieţii lui de zi cu zi. Crucile acestea fac parte din fiinţa sa, căci sunt modul prin care el aduce prinos de mulţumire înaintea lui Dumnezeu sub formă de mici jertfe din timpul pe care Atotputernicul i l-a îngăduit să-l trăiască şi din puterea de muncă pe care a primit-o. "Iau fragmente din pomi uscaţi din vechile vetre ale satelor ori bucăţi de calcar românesc sau turcesc din râu, ceară din stupi, sare sau os. Aceste bucăţi de calcar sunt rămase din vechi construcţii de cetăţi. Le lucrez în funcţie de mărimea lor. Unele le las mărimea naturală la care le-am găsit, pe altele le sparg. Dar de regulă încerc să dau o formă şi o valoare bucăţii pe care am găsit-o, la fel cum şi Dumnezeu ne modelează pe noi aşa cum suntem, nişte bucăţi de lut."

Troiţele făcute din sare sau ceară au şi o valenţă medicinală, după cum ne-a descris-o sculptorul: "Ambele vindecă atât sufletul, cât şi trupul. Cea făcută din sare purifică aerul, iar cealaltă, făcută din tot ce are stupul şi răşina brazilor, degajă o energie pozitivă în jurul ei." În sprijinul acestei idei, Nicolae Onu ne-a amintit ce învăţase Socrate de la medicul trac al lui Zalmoxis: "... după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă" ("Izvoare privind Istoria României"/"Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes", vol. I. "De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus", Bucureşti, 1964).

Ajunse la forma finală dorită de artist, obiectele trec prin mâna soţiei sale, pentru a fi lustruite cu răbdare şi preţuire. "După ce le lucrez pe cele din lemn, dau găuri mărunte pentru ca materialul să respire mai uşor. Multe dintre ele sunt încă nefinisate, pentru că de această parte se ocupă soţia, că are mâini mai delicate. Vara asta a mai avut şi ea treabă cu grădina, aşa că nu a mai avut timp de ele... Înainte, mă ajuta şi nepoţica, pe vremea când era ea mai mică şi era ucenicul meu. Îi plăcea să stea pe lângă mine şi să facă şi ea câte ceva", a dezvăluit sculptorul.

Nicolae Onu ne-a mărturisit că el nu creează aceste obiecte pentru a le vinde, fiindcă a văzut că nu se caută: "Nu le cumpără nimeni! Am fost să le expun pe la multe muzee din judeţ, la Biblioteca Judeţeană, la Casa de Cultură <<Adriana Trandafir>>, dar trebuie să plătesc transport, masă de protocol... Şi nu îmi permit, pentru că nu vând nimic şi vin cu ele înapoi acasă. Mai bine le ţin aici, pentru că nu interesează pe nimeni. Le fac pentru mine, ca să mă autodepăşesc şi să-mi ţină mintea ocupată cu Dumnezeu, să nu mă mai gândesc la prostii." Totodată, unele dintre obiectele sale sunt făcute cadou pentru apropiaţi şi cunoştinţe.

Povestea lumânării

Nicolae Onu a ajuns la concluzia că în viaţa aceasta nu se poate face nimic fără jertfă. Pentru a susţine această părere, ne-a dat exemplul lumânării, care şi-ar pierde însemnătatea şi valoarea dacă nu ar mai arde pentru a produce lumină. "Am făcut şi multe troiţe de rugăciune în care se aprinde o lumânare. În timp ce se arde, lumânarea se jertfeşte pentru mine, ca să-mi dea lumină în întuneric şi eu să pot face lucrarea. Dacă în timpul rugăciunii încercăm să ţinem minte flacăra lumânării şi ne amintim ce reprezintă, atunci gândurile noastre se pot concentra mai bine asupra rugăciunii. Aceeaşi poveste este şi cu simbolistica toacei. Până în anul 312, când Împăratul Constantin cel Mare a aprobat credinţa creştină, slujbele se ţineau în catacombe. Chemarea la slujbă era făcută de un om care, pentru că bătea două lemne, era considerat nebun de semeni. În amintirea acestui obicei, se bate toaca şi în zilele noastre când vine vremea slujbei la biserică. Cât priveşte lumânarea, se ştie că pe vremea aceea, lumina către altar era făcută din feştile, care erau purtate prin catacombe sau plasate din loc în loc. Feştila aceea s-a transformat în lumânarea despre care noi zicem că este lumina călăuzitoare către Dumnezeu. Totul este să cunoşti istoria, ca să ştii ce înseamnă şi de ce faci un lucru", a explicat acesta.

Curiozităţi din ogradă

Pe un perete al casei gazdei noastre, am putut admira o expoziţie impresionantă de obiecte găsite de-a lungul timpului: fiare de călcat pe cărbuni, râşniţe din timpul războiului, gloanţe, aparate de radio, potcoave de boi, unelte, monede, vase de toate mărimile, oglinzi şi multe altele. Despre provenienţa lor, acesta ne-a spus: "Am detector de metale şi umblu după comori, pe toate drumurile voievodale. Unele le mai modific sau fac altceva din ele, altele le expun aici. Din potcoave vechi de cai am făcut pirostrii pentru cazane. Sau dintr-o cheie veche, am făcut acest obiect decorativ pe care l-am numit <<Cheia succesului>>, pe care scrie <<învăţătură, muncă, cinste, perseverenţă>>, dar asta e în teorie, că fără bani, nu deschizi nicio uşă, iar acest lucru l-am ilustrat printr-o salbă de monede care atârnă de ea." Ne-a atras atenţia şi un chip intitulat "Nu văd, nu aud, nu vorbesc", despre care creatorul lui ne-a spus: "Este ca în deviza Mafiei, dar are altă simbolistică: nu vede, dar are lumânare ca lumină călăuzitoare; nu aude, dar are clopoţei la ureche, simbolizând chemarea credinţei; nu vorbeşte, dar la gură are scara rugăciunii."

Din loc în loc, în ograda lui Nicolae Onu întâlneşti ansambluri de obiecte antice, care fac locul să semene cu un adevărat muzeu. Primul care n-a atras atenţia a fost o moară dacică, gata fixată, parcă aşteptând să-şi reia funcţia pe care odinioară a avut-o. Am putut identifica locul în care se aşezau boabele de mei şi orificiul în care se scurgea mălaiul proaspăt măcinat. Piatra de deasupra avea o mică deschizătură într-o parte care permitea introducerea unui băţ de care utilizatorul să prindă cu mâna pentru a o învârti peste cereală. Următoarea piesă era un stand pe care scuptorul aşeza uneori din lucrările realizate de el, pentru a fi privite de trecători.

Mai departe, am descoperit o sală de judecată creată de Nicolae Onu, atunci când a avut o dispută cu vecinul de la deal privind un gard pe care acesta voia să-l facă. "Este deja un pârău acolo care desparte proprietăţile noastre şi el mai voia să facă şi un gard, dar la mine, aici, în margine... El n-a înţeles că firul apei ne desparte, nu gardul. Şi am făcut acest aranjament ca să ne judecăm. Eu ştiam sigur că am dreptate, el susţinea că are dreptate. Aşa că am pus cifra asta, care de la mine se vede 6 - şi e 6 sigur - şi de la el se vede 9, şi are dreptate şi el. Până la urmă, el fiind mai deştept ca mine, a zis că se poate să nu avem niciunul dreptate, aşa că am hotărât sa facem pace şi să nu mai fie gard între noi. Am pus şi o clepsidră. Eu vorbeam 10 minute, el 10 minute. Acum folosesc acest loc pentru copiii din sat care au litigii între ei şi îi ajut să şi le rezolve."

Am mai observat amenajate mai multe locuri pentru grătar şi foc de tabără. "Sunt mai multe, pentru că familia este numeroasă şi, când se adună toţi, se pregătesc aici porci, berbeci, fripturi, care mai de care... " Dincolo, se putea vedea un mic iaz care era populat cu peşte şi din care familia poate lua pentru hrană. În jurul spaţiului pentru grătare erau aliniate mai multe cruci din piatră, vechi, inscripţionate, pe care Nicolae Onu le-a găsit abandonate la margini de cimitire şi le-a adus acasă. Dintre acestea, una data din anul 1875, inscripţionată în slavonă şi română, avea deasupra un ochi în triunghi - ochiul lui Dumnezeu - în timp ce alta era din 1878, inscripţionată în slavonă şi avea sculptată în centru o floare dacică. "Am vrut să le pun ca şi cum încă ar veghea asupra mormintelor lor. Le-am luat cu gândul la cei care au dormit sub ele. Le aprind din când în când câte o lumânare... ", ne-a spus sculptorul.

Am mai avut prilejul să vedem şi nişte obiecte despre care am aflat că erau strămoşii maşinilor de spălat de astăzi: "Se numesc buduroaie sau uleiuri. Se băga un rând de cenuşă, unul de haine şi le lăsau la înmuiat. Se transforma în ceva ca uleiul şi apoi le luau la frecat. Sunt de pe la sfârşitul secolului XIX." Undeva, pe margine, un bordei săpat sub pământ era cel mai potrivit loc pentru relaxare. Creat iniţial pentru ca fiul său să-şi trăiască povestea de dragoste acolo, având la dispoziţie o mică fântână şi un spaţiu amenajat pentru gătit, bordeiul a devenit peste ani un loc în care sculptorul îşi petrece uneori timpul meditând. Înăuntru se puteau zări un pat, un raft, un scăunel şi o lampă.

Cel puţin impresionantă ni s-a părut colecţia de fosile descoperite pe parcursul anilor, în drumeţiile pe care le-a făcut pentru a căuta comori. Maxilare cu dinţi de elefant pitic, diferite oase, cochilii şi multe alte asemenea erau aşezate cu grijă şi expuse în aşa fel încât să fie privite de orice trecător. Cât despre valoarea lor, Nicolae Onu este convins că nu este de neglijat, însă nu l-a interesat să o determine şi nici să se îmbogăţească din vânzare, ci le păstrează ca pe mici trofee. "Aceste fosile de melci marini şi maxilare de elefant pitic le-am găsit de-a lungul timpului în zona în care stau. Eu zic că Dumnezeu a creat pământul în 7 zile, dar nu de 24 de ore, ci în 7 zile dumnezeeşti, adica în 7 ere glaciare."

Natura, cel mai bun doctor!

La finalul întâlnirii noastre, sculptorul ne-a prezentat şi colecţia de plante selectate cu grijă, despre ale căror beneficiile medicinale ştia foarte multe lucruri auzite din bătrâni sau citite din cărţi de specialitate. "România este o ţară binecuvântată de Dumnezeu, în care se poate trăi din roadele pământului. El face cumva şi pune în jurul tău exact plantele de care ai tu nevoie. Noi avem acum în faţa caselor câte o grădiniţa cu flori, însă pe vremuri, florile astea nu erau ornamentale, ci farmacia fiecărei gospodării. Pentru că există mii de farmacii într-o singură plantă... Avem roiniţa, care este cea mai eficientă metodă naturistă de eliberare a stresului. Apoi, Physalis alkekengi sau floarea lampion, o plantă medicinala virtuoasă pe care puţini o cunosc. Nu este recomandat să mănânci mai mult de 4 fructe la o masă şi este un veritabil energizant. Datorită zaharozei conţinute, fructele sunt baza unor delicioase dulceţuri în gospodărie. Şi multe alte plante care se văd la noi aici, fiecare are o utilitate şi noi le folosim ca atare... În afară de gustul, mirosul şi leacul divin, plantele ne spun şi când pot fi culese. De exemplu, roiniţa, sunătoarea, drăgaica şi coada şoricelului sunt bune de cules în momentul când tulpina se rupe uşor. Dacă se smulge din pământ sau opune o rezistenţă prea mare, nu au ajuns la maturitate", ne-a explicat cu răbdare Nicolae Onu.

În rest, sculptorul nostru este un om care încearcă să se apropie de natură prin tot ceea ce face. De aceea, consideră că pescuitul cu mâinile goale este cel mai incitant lucru, pentru că atunci simţi cum devii una cu natura. "Cleanul este un peşte foarte sperios şi cel mai bine se prinde cu mâinile goale. Pescuitul fără undiţă este o tradiţie de familie, de obicei transmisă din tată în fiu."

"Trăind în cercul vostru strâmt...

... Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece..." Strofa finală din "Luceafărul" lui Eminescu pare să-l caracterizeze cel mai bine pe originalul artist băiculeştean. Foarte probabil, unii dintre cititorii noştri, aflând despre el, vor cădea pe gânduri. O altă categorie îşi va dori să-l cunoască pe Nicolae Onu şi universul său special în care trăieşte. Altora le va rămâne - probabil - indiferent, preferând să concluzioneze ridicând ochii spre ceruri: "Mare ţi-e grădina Ta, Doamne!..." Fiecare imaginaţie poate fi incitată de această poveste şi mai ales de curiozitatea stârnită de obiectele pe care le-a strâns şi de modul său aparte de viaţă. Şi chiar merită!...