Rivalitatea dintre Veronica Micle și Henrieta Eminovici - Partea a III-a

„Într-o zi frumoasă de primăvară, pe când pomii prindeau să înflorească, se răspândise în Botoşani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la Mănăstirea Neamţului şi că e deplin sănătos.

Fiecare se grăbea să-l vadă… L-am văzut şi eu, pentru întâia oară, într-un colţ de stradă, strângând cu multă căldură mâna ziaristului Scipione Bădescu. Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atât…

Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie greoaie de şleac — deşi era cald —în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea!…

Era sănătos, vesel, mulţumit.

Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care îl iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoios, sprijinindu-se de el… Din când în când se opreau în faţa vreunei prăvălii şi rugau să li se aducă un scaun.

Dânsa era ca şi el de înaltă, cu faţa searbădă, bolnăvicioasă; ochii ei de o adâncă suferinţă cătau trist, dar dulce… era dulce şi privirea şi zâmbetul ei. Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar, cu capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleilor din grădina publică Vârnav. Se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor… apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea pe palmă şi stătea cu mâna întinsă, până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe, pe care el le iubise atât de mult şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lăcrămile Primăverii.

Într-o zi ploioasă de toamnă, poetul — îmbrăcat într-un palton terfelit şi cu aceeaşi pălărie pe cap cu care venise de la ospiciul aflat la Mănăstirea Neamţului — se învârtea de jur împrejurul casei de economie. Era foarte neliniştit. Trebuia să intre înăuntru, pentru a primi, pare-mi-se, nişte bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat să intre… De câteva ori s-a întors de la uşă… Nu mult după aceea, am auzit că poetul a plecat la Bucureşti, de unde nu s-a mai întors… Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineaţă, pe strada Teatrului din Botoşani, se scoteau în vânzare nişte lucruri: o canapea, vreo două sofale şi niscaiva cărţi. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui soră murise şi ea şi acum aceste câteva lucruri, toate vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit cei care le-au avut. Şi canapeaua şi sofalele erau de culoare roşie:

Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin
Dintr’un colţ pe-o sofa roşie, eu în faţa lui privesc
Pân’ce mintea îmi adoarme, pân’ce genele clipesc
Lumânarea-i stinsă în casă, somnu-i cald, molatec, lin…”

*** Fragment dintr-o scrisoare a poetului Ion Păun-Pincio, reprodusă în Realitatea ilustrată, 20 iunie 1936

„Neputincioasă cum era şi fără nimeni în preajma ei care s-o ajute, ea (Henrieta) a murit în mare mizerie. Într-un sicriu de brad, rămăşiţele ei pământeşti au fost duse de-a dreptul la cimitir într-o birjă cu un cal a lui loan Suceveanu din Botoşani. Moartea ei a fost declarată la ofiţerul stării civile de un zugrav, Florian Cotul şi, de birjarul Suceveanu, neştiută şi nejelită de nimeni”, relata C. Botez.

„A murit la 1890 de pneumonie”, a spus ulterior căpitanul Matei Eminovici, dar C. Botez a rectificat informația: „A murit de apoplexie cerebrală, în vârstă de 32 ani, în Botoşani, la 14 octombrie 1889, la câteva luni după moartea poetului”, adăugând „aceasta se constată din însuşi actul său de deces. Deci se înşală căpitanul Eminescu când afirmă în memoriul său că Henrieta a murit de pneumonie”.

Datarea vârstei la 32 ani nu este exactă, căci Henrieta era născută în 1854, deci avea 35 de ani la momentul decesului.

Va urma...

fShare

Tweet