Planeta Urmuz - Motive de mândrie pentru curteargeşeni

După ocolul prin scrierile lui Lucian Blaga de data trecută, o inferenţă grăbită ar putea să susţină că, fiind un ditamai municipiul, Curtea de Argeş nu se poate purta ca un sat, mândrindu-se cu sine însuşi. Fals, de două ori fals: mai întâi, pentru că adjectivul ditamai (= coşcogea) nu prea este la locul lui aici, apoi, pentru că o bună doză de stimă de sine şi de dragoste pentru oraş tare bine ne-ar prinde. Locuitorilor de rând, autorităţilor, instituţiilor, tuturor deopotrivă. Încerc o listă, aşa cum se vede ea de pe Dealul Olarilor. Ce bine ar fi dacă s-ar mai face asemenea liste şi pe la poalele dealului…

În primul rând, la numărul zero aş zice, trebuie să stea pur şi simplu ideea că acesta este locul NOSTRU, că aici trăim, aici respirăm. Punctum! Nu mai e nevoie de altceva, dar tot adaug: avem aici atâtea lucruri rare, unice multe dintre ele. Întreg oraşul este un loc unic!

Încep cu Biserica Domnească, cu cele trei straturi de pictură, primul şi cel mai expresiv fiind din secolul al XIV-lea, cu scene, mă repet, rare-unice. De mult timp tot sugerez să se realizeze un album sistematic, cu fotografii profesioniste şi explicaţii aşijderea, religioase şi istorice deopotrivă. Ar fi o carte de mare succes, de mare audienţă – desigur, nu uşor de realizat. Apoi, mormintele dinăuntru, nr. 10 în primul rând, curtea voievodală din jur, cu ruinele caselor lui Basarab I şi Basarabului mai din urmă, Neagoe cel sfânt. Peste drum, ruinele San Nicoară (cele mai mult părăsite decât îngrijite).

La capătul dinspre nord al bulevardului, cealaltă minune, triplă: Mănăstirea Argeşului/a lui Manole/a lui Neagoe Vodă, plus „Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie”, plus „Legenda Meşterului Manole”. Cărţi întregi s-au scris şi se vor mai scrie despre fiecare. Alături, potenţând enorm zona, Necropola Regală şi Arhiepiscopală. Şi de data aceasta peste drum, Fântâna Meşterului Manole, chiar dacă ceva mai tânără, dar cu o „charismă” de necontestat. Se tot vorbeşte despre nişte busturi ale regilor (şi reginelor) României, undeva pe aici le-ar fi locul. O sugestie mult mai simplă: reeditarea broşurii trilingve cu „Mioriţa”, „Balada Meşterului Manole”, „Luceafărul”, o bijuterie ilustrată cu scene din Sala Manole, cadoul ideal pentru un străin, epuizată de mulţi ani, din păcate.

Alte unicate: în faţa Centrului de Cultură şi Arte, singurul monument din judeţ dedicat lui Eminescu, în faţa Primăriei, monumentul lui Urmuz. Ambele, opere reale de artă, realizări ale sculptorului bucureşteano-câmpulungean Radu Adrian.

Venind vorba despre Urmuz: cu o operă minusculă, densă şi iradiantă ca o bucăţică de uraniu, cu o posteritate uluitoare. Revendicat ca înainte-mergător al mai tuturor mişcărilor literare de avangardă ale secolului trecut. „Piesa de legătură” dintre Caragiale şi Eugen Ionescu, model pentru cel din urmă, asumat explicit de acesta. Zeci de volume scrise despre Urmuz şi paginile sale bizare, în România şi în alte ţări, sute de graficieni din toată lumea participând la expoziţiile de portrete, piese de teatru, simpozioane, asteroid cu numele lui, imitat şi pastişat (până şi de Nichita Stănescu!). Nu neapărat cunoscut pe… uliţa pe care s-a născut. Apropo: Eugen Ionescu a fost profesor de limba franceză la Seminarul Teologic, o placă de marmură aminteşte acest lucru.

Şi totul se leagă: în oraş avem Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, avem aşadar privilegiul de a-l avea concitadin pe ÎPS Calinic Argeşeanul, un cărturar de clasă, profund şi prolific – câţi dintre localnici ştiu că la început de iunie a împlinit 80 de ani?

Mai sunt, dar consemnez un ultim motiv de mândrie pentru oraş: revista „Curtea de la Argeş”, unică şi aceasta în publicistica românească, cu diplome de la Academia Română şi Academia Moldovei, cu scrisoare de apreciere din partea Casei Regale, cu colaboratori din toată lumea şi cu distribuire în toate ţinuturile locuite de români. Realizată aici, în Oraşul Regal, în oraşul NOSTRU!...

fShare

Tweet