Planeta Urmuz - Un autobuz condus de Urmuz
Aveţi dovada în imaginea de alături, chiar aşa se numeşte cărticica. Format A4, cartonată, 14 file ilustrate şi colorate jucăuş. Textul este de Olina Ortiz, ilustraţiile aparţin Oanei Ispir, contribuie „cu idei de activităţi” Oana Moraru. A apărut în 2024, în Colecţia Unicorn Univers a Editurii Univers, Bucureşti, are pe frontispiciul copertei precizarea „Poveşti despre oameni mari”, iar pe coperta din spate următorul text:
„Poezia scuză frânele!
Urmuz este aici un şofer care-şi transportă pasagerii bruscându-i cu cele mai repezite frâne. Dar, dacă vă spunem că pasagerii lui sunt nişte cuvinte, desigur că aţi înţeles de ce conduce aşa de brutal.
O foarte simpatică introducere în literatura română de avangardă, al cărei reprezentant de frunte este poetul Urmuz.”
A fost o mare şi plăcută surpriză când cineva „misterios” mi-a semnalat apariţia, am comandat-o imediat prin internet. Explicaţiile de pe coperta a patra cer câteva precizări. Da, Urmuz conduce un autobuz şi are la el un caiet, pentru că se crede mare poet. În autobuz a încărcat un număr de cuvinte, şaisprezece, ca să fiu exact. Pe drum, cu fiecare pretext potrivit, pune o frână bruscă, cuvintele vin rostogolindu-se în dezordine în faţă, iar el le notează în caiet, căutând poezia cea mai bună: „Urmuz se uită iar în spate şi notă ce ieşise./ Ah, va fi o poezie ca-n cele mai frumoase vise!”
Patru frâne pune „poetul”: la apariţia unui pieton în faţa autobuzului, la un semafor devenit brusc roşu, la o barieră de cale ferată şi la semnalul unui poliţist, care-l opreşte şi-l amendează „pentru că a depăşit viteza”. Abia ultima dată cuvintele-pasageri au ajuns într-o ordine mulţumitoare: „Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate”… Este prima frază din „Ismail şi Turnavitu”. Nu e chiar un vers, dar nu asta e important. Jocul de-a poezia prin amestecarea într-o pălărie a unor cuvinte şi alegerea lor aleatoare este „reţeta” dadaist-suprarearealistă de a scrie versuri, implementată aici sub forma unui autobuz metaforic – condus de Urmuz… Iar pe acest model, Oana Moraru propune la finalul broşurii patru „idei de joacă inteligentă” pentru copii, oferindu-le, „pe lângă umorul care rezultă din aceste asocieri lingvistice, şansa să investigheze sensurile proprii şi figurate, să creeze punţi semantice între termeni aparent fără legătură”.
Jos pălăria!, mai ales că, tot la finalul broşurii apare şi o pagină de prezentare a lui Urmuz, pentru copii, dar serioasă, precisă, cu poza scriitorului deasupra, dezvăluind că „poezia” din autobuz este incipitul prozei „Ismail şi Turnavitu”, ba precizând şi „alte titluri din scrierile lui Urmuz: Pâlnia şi Stamate, Cronicari, După furtună”. Cu excepţia „fabulei”, celelalte două titluri nu sunt neapărat „recomandate” copiilor, dar asta chiar nu contează. Importantă este ingeniozitatea celor trei autoare implicate în producerea acestei mici bijuterii editoriale şi disponibilitatea extraordinară a universului urmuzian de a se extinde (precum universul după Big Bang aş zice, plecând de la „sâmburele” iniţial, exploziv, iradiant fără limite…) şi de a se adresa tuturor tipurilor de cititori, inclusiv copiilor.
În încheiere, reiau şi ultima strofă a „odiseei”: „Bine că-i plăcea lui Urmuz poezia! Ce mai poveste!/ De-acum nu va mai trebui să frâneze fără veste./ Costase o sumă mare [amenda, n.n.], plus cucuiele pasagerilor, sărmanii./ Nu-i nimic, zise Urmuz, face toţi banii!” Sunt total de acord cu concluzia…