TABLETĂ DE SCRIITOR Obsesia părintelui
Pentru a mă face mai uşor înţeles, folosesc noţiunea de părinte atribuită ambelor sexe - mamă şi tată - adică acea persoană care a contribuit în mod direct şi biologic la naşterea şi creşterea unei alte fiinţe umane.
Pentru o perioadă îndelungată a vieţii, părintele este cel mai apropiat şi cel mai important sprijinitor al copilului. E mult mai uşor să dai viaţă unui prunc, decât să-l creşti. Pentru această perioadă îndelungată a începuturilor, părintele se identifică uneori cu viaţa copilului.
Apoi acesta creşte, înţelege tot mai multe, devine mai puternic, este capabil să se întreţină singur şi să-şi întemeieze o familie - ajunge el însuşi părinte - adică personajul principal în creşterea unui alt copil.
Dar rolul acesta nu pare reversibil faţă de părintele iniţial, ci doar faţă de copilul iniţial.
E un punct cheie în existenţa umană - de când începe obsesia părintelui.
Am observat acest fapt la mulţi dintre părinţii vârstnici - fără ca ei să-l observe (la ei), adică: au îmbătrânit, au rămas în urmă, au fost depăşiţi.
Dar ei se consideră tot părintele comandor: cel care să judece şi să ia hotărâri în numele întregului trib. Iar părintele fiu, devenit la rândul lui părinte şi judecător, se simte incomodat şi ţinut în umbră - mai bine zis, dominat şi judecat de gândirea generaţiei care a devenit anterioară, şi care a rămas în urmă…
Atunci se nasc interese antagoniste, contradictorii şi, uneori, chiar de excludere… Dar, dacă părintele iniţial e înţelept şi descifrează acest conflict, să se dea la o parte şi să rămână doar în limitele lui de om bătrân şi cumsecade, care mai poate trăi câţiva ani liniştit, alături de cei ce-i sunt dragi - atunci conflictul se stinge şi fiul iniţial intră în drepturile lui totale, ca noul şef al familiei, devenind un fel de protector al bătrânului, care pare, la rândul lui (mintal), aproape un copil.
Şi astfel despărţirea, prin moarte, de primul părinte are loc sub o formă romantico-dramatică, melancolică şi blândă.
Cei pentru care această înţelegere nu soseşte la timp, au neşansa să trăiască o bătrâneţe tristă şi izolată.
Cazul cel mai fericit este când ambele generaţii înţeleg la fel de lucid obsesia părintelui şi încearcă s-o excludă prin negocieri armonioase.