Carmen Sylva (1843-1916) (I)

 "Nu există decât o fericire: Datoria!… Nu există decât o consolare: Munca! Nu există decât o bucurie: Frumosul!" (Carmen Sylva)

„Ctitoră a Argeşului”

În inconfundabila ctitorie voievodală a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, pe care regele Carol I a smuls-o din ruina vremurilor şi a nepăsării oamenilor, redându-i măreţia de odinioară, s-au unit, în veşnicia morţii, precum au fost în efemeritatea vieţii, destinele unor făuritori de destin pentru neamul românesc: Carol I şi soţia sa, Elisabeta, cunoscută, pe tărâm literar, sub pseudonimul „Carmen Sylva”. Evocând personalitatea excepţională a reginei-poete, Al. Bădăuţă releva desăvârşita congruenţă dintre principiile enunţate în scrierile şi în viaţa exemplară a acestei fascinante femei, pe care o considera „Ctitoră a Argeşului, căruia i s-a dăruit în anii cei mai frumoşi şi unde a trăit ultima parte a vieţii, în preajma Mănăstirii, în care dormea veşnic augustul ei soţ, şi a palatului pe care şi l-a înălţat alături.”.

Genealogii 

Regina „noastră - consemna metaforic scriitorul - îşi culege fiinţa şi sufletul cu care vine printre noi, la 29 decembrie 1843, de foarte de departe: de prin veacul al XI-lea.”. În strălucitul arbore genealogic al Principesei de Wied, în afara unor ramuri viguroase de ostaşi viteji şi demni, din rândul cărora, Frederic Barbarosa va ajunge, prin meritele sale recunoscute de istorie, la suprema demnitate de împărat, se aflau: episcopi sau adepţi ai lui Luther, pasionaţi şi avizaţi deschizători ai unor drumuri sigure spre largi orizonturi de cultură, precum principesele: Maria-Wilhelmina şi Luisa-Charlotte, pictoriţe, scriitoare şi muzicante renumite în veacul al XVIII-lea. Confesiunea reginei-poete reprezintă o motivată confirmare a antecedentelor artistice ale neamului său: „Strămoşii au lăsat în păstrarea familiei mele, lira lor; ea a trecut, din mână-n mână, ca o melodioasă moştenire de armonii...”. Coborând, pe linie maternă, din vestita familie de Nassau, mama sa, Maria, dovedea certe predispoziţii artistice, ca, de altfel, şi principele Wilhelm Hermann de Wied, tatăl său, „un militar dublat de un om de ştiinţă şi un visător corectat de un om de acţiune”. 

Principesa de Wied va fi botezată Elisabeta, din raţiuni „princiare”, pentru a moşteni numele naşelor sale: regina Elisabeta - soţia lui Frederic al IV-lea al Prusiei - şi pe cel al marii ducese Elisabeta Mihailovna a Rusiei.

„Viaţa înseamnă suferinţă” 

Educaţia principesei - încredinţată unor spirite alese din anturajul familiei de Wied - se circumscria unei maxime confirmate ulterior, pe deplin, prin propria-i existenţă: „Leben heisst leiden” (Viaţa înseamnă suferinţă), iar accesul la marile valori ale culturii universale îi va fi facilitat considerabil prin cunoaşterea perfectă a unor limbi de largă circulaţie: germana, engleza, franceza, italiana şi rusa, precum şi a celor purtătoare de cultură antică: latina şi greaca. În acest mod, principesa Elisabeta îşi extrăgea direct, din imensa creaţie literară şi filozofică a umanităţii, principii comportamentale, etice şi estetice care aveau să-i influenţeze determinant viaţa şi opera sa.

Destinul va uni pentru totdeauna, la 15 noiembrie 1869, prin solemna ceremonie a căsătoriei oficiate de către pastorul Lohmann, pe principele Carol de Hohenzollern al României cu principesa Elisabeta de Wied. Legământul lor reciproc, devenit public, constituie o mărturie impresionantă, prin confesiunea încărcată de sinceritatea principiilor altruiste ale suveranului: „Vei avea - i s-a adresat principele Carol - o mare misiune de îndeplinit: rolul tău va fi să mângâi, atunci când eu va trebui să mă arăt aspru... Dragostea se răsplăteşte cu dragoste!... Apropie-te de poporul tău cu aceeaşi dragoste şi cu aceeaşi încredere cu care te-ai dăruit mie: atunci, nu va mai fi o singură inimă pe care credinţa o va face să bată pentru tine, ci milioane de inimi care se vor uni cu a ta. Eu voi fi cu adevărat fericit, atunci când tu nu îmi vei aparţine numai mie... Căci un popor întreg are drepturi asupra ta: un popor care te aşteaptă cu încredere şi nădejde şi care îţi va răsplăti dragostea prin dragoste...”.

La o astfel de „declaraţie de principii” şocând printr-o neobişnuită francheţe, principesa Elisabeta va replica, reluând versetul biblic evocat de către pastorul Lohmann, în cursul oficierii căsătoriei: „Voi merge unde tu vei merge!... Voi sta unde tu vei sta!... Poporul tău este poporul meu!... Dumnezeul tău este Dumnezeul meu!... Voi muri unde vei muri şi, numai acolo, vreau să fiu înmormântată!...”.

Respectând întru totul principiile augustului său suveran, respectându-se pe sine însăşi, principesa Elisabeta va fi „o pildă de abnegaţie samariteană, întrucât sufletul Carmen Sylvei s-a plecat şi s-a întors spre suferinţă, ca o floare a soarelui a durerii omeneşti”, mărturisind şi acţionând întotdeauna în consecinţă, cu nedezminţită credinţă, convinsă că: „Niciodată nu vom putea fi îndeajuns de recunoscători acelora care ne înlesnesc să le venim în ajutor!...”. Astfel, sub imboldul unei maxime personale: „Trebuie să trăieşti atât de drept, ca şi când ai muri în fiecare ceas; trebuie să lucrezi neîncetat, ca şi cum ai trăi veşnic!”, Carmen Sylva va înfiinţa, rând pe rând: Institutul Surorilor de Caritate, aşezămintele de binefacere: Regina Elisabeta, Institutul Diaconeselor, Leagănul Sfânta Ecaterina, Pâinea zilnică, Obolul, iar, pentru orbi - Vatra luminoasă.

Carmen Sylva a fost supranumită, pe drept cuvânt, „Mamă a răniţilor”, întrucât, în timpul Războiului pentru neatârnare, „a preschimbat Palatul Regal într-o mare sală pentru pregătitul pansamentului şi bandajelor şi, ajutată de generalul Davila, de o misiune germană şi de câteva surori din Ordinul Albertin, a străbătut spitalele, construind, cu bani proprii, barăci noi pentru răniţi în preajma Castelului Cotroceni.”. La aniversarea a şase decenii de viaţă, Carmen Sylva se confesa magistral, într-o retrospectare obiectivă a vieţii sale exemplare: „Nu există pentru mine nici vrăjmaş, nici străin; ci numai suflete. Din vocabularul meu, am şters două cuvinte: cuvântul familie şi cuvântul străin. A trebuit să-mi părăsesc familia, ca să adoptez o naţiune întreagă. Iar familia pe care a trebuit să o întemeiez pe acest pământ a sburat la cer... Nu există străin în ochii mei: nu există decât fraţi care ştiu bine că vor fi întotdeauna înţeleşi de mine... Copilul meu care e în cer mi-a lăsat, prin testament, patria şi poporul său şi, când tâmplele au început să-mi albească, am primit numele dulce de <<Regina Mamă>>!...  Trebuia să fiu mama unui întreg popor!... Ori, ce râvneşte o mamă? Recunoştinţă!... Şi am mai multă decât merit!... De aceea, nu cer niciodată mai mult decât mi se poate da şi, dacă solicit un obol, nu o fac  pentru mine, ci pentru acei care sufăr!... Mulţi oameni sunt bolnavi, flămânzi şi mor. Cea mai mare parte sunt săraci - şi sărăcia îi împiedică să se ridice. La urma urmei, fiecare dintre noi este aci ca să-şi ajute semenii şi să le dea mijlocul de a răspândi, în preajma lor, flacăra interioară care îi însufleţeşte. ... Dumnezeu să-mi dea tăria să răspândesc împrejur toată căldura sufletului meu!...”.

Carmen Sylva - geneza pseudonimului

Potrivit confesiunii autoarei volumului Märchen einer Kőningin, pseudonimul său literar ar fi fost sugerat de către medicul Palatului regal, generalul Teodori: „Bătui din palme: mi-am găsit numele... Pe nemţeşte, mă cheamă <<Cântecul pădurii>> şi, pe latineşte, <<Carmen Sylvae>>, dar Sylvae nu sună ca un nume adevărat; de aceea, mă voi servi de o mică greşeală, ca să mă numesc: Carmen Sylva...”. Predispoziţiile lirice ale reginei, atât de evidente în cercul restrâns de prieteni intimi, unde ea „se producea întocmai ca pe o scenă”, l-ar fi determinat pe Vasile Alecsandri - căruia i-a semnat ilustraţiile pentru Concertul în luncă - s-o îndemne să persevereze în oficierea cu succes pe altarul muzei Euterpe: „El mi-a relevat mie însămi şi, într-adevăr, e fapt mişcător şi semnificativ că cel mai mare poet român mi-a descoperit talentul meu de poetă”...

Carmen Sylva credea cu adevărat în forţa cuvântului scris; era, prin „structura sa mistică interioară”, o împătimită de artă: „Arta - afirma regina - este un fel de rugăciune adâncă... Numai ea poate da sufletului frământat de năzuinţi împăcarea şi liniştea absolută.”. Fascinaţia pentru arta populară românească a determinat-o - după cum se exprima atât de plastic Al. Bădăuţă - „să aşeze această Cenuşăreasă a sufletului românesc alături de celelalte arte, ridicând-o din vatra anonimatului”... În acest scop, Carmen Sylva a creat societăţile „Furnica”, „Munca”, „Albina” şi „Ţesătoarea”, „îmbrăcând ea însăşi, în toate împrejurările, costumul popular”. 

Preocuparea constantă pentru descoperirea unor talente autentice din rândul poporului pe care destinul său regal i-l hărăzise este relevată prin propriile mărturisiri, ce dovedesc simţămintele alese ale unui suflet sensibil faţă de noua sa naţiune... Astfel, într-o scrisoare adresată celebrului violonist şi compozitor român George Enescu - aflat la studii la Paris, Carmen Sylva îi scria: „Nu din întâmplare te-ai născut pe pământul românesc... Prin ce ai avut marele succes de până acum?... Tocmai prin ceea ce e curat românesc în opera ce ai creat. Chiar şi acei cărora acest lucru nu le-a mers la inimă ca nouă tot şi-au dat seama de farmecul originalităţii şi puterii noastre creatoare... De aceea, sângele să nu-ţi trădeze patria şi să nu te laşi molipsit de supracivilizaţia centrelor cosmopolite, care ne sunt tuturor folositoare pentru perfecţiunea noastră, dar numai în măsura în care nu ne lăsăm cotropiţi de curentele decadente, pe care trebuie să le împrospătăm prin vioiciunea noastră... Aceasta să ne fie credinţa!...". Înălţător mesaj patriotic regal pentru românii care se puteau lăsa furaţi de un Occident idilizat, nu întotdeauna receptiv la creaţia unor popoare considerate că se aflau pe o treaptă inferioară a civilizaţiei!...

În intimitatea familiei regale

Tăcerea ţesută îndelung de păienjenişul neiertător al anilor peste trăirea regească a lui Carol I şi a reginei Elisabeta a fost, parţial, înlăturată de pâlpâirile luminii astrale care i-a absorbit din lumea pământească, strălucirea acesteia fiind întreţinută, totuşi, de o prinţesă de neuitat, care a slujit cu credinţă în altarul adevărului, viitoarea mare regină a României, Maria, prin confesiunile din tulburătoarea sa operă autobiografică, "Povestea vieţii mele". Privit în intimitatea relaţiilor cotidiene, cuplul regal: Carol I - Elisabeta părea plămădit din contopirea unor personalităţi puternice, „la antipozi unul de altul”...

Regina Maria îi definea metaforic, printr-o laconică, dar sugestivă expresie, „gheaţă şi foc”, regele Carol I fiind de o glacială atitudine în postura sa de conducător total subordonat intereselor naţionale, pe când regina („mătuşica Aunty” - în intimitatea cercului familial!) era o romantică incurabilă: „Mintea ei poetică poleia orice subiect, nu punea vorbirii ei nici o graniţă şi nu-i păsa de auditoriu.  Avea nevoie de auditori în jurul ei, avea atâtea de spus şi le spunea frumos, încât, bineînţeles, îi trebuia lume ca s-o asculte şi s-o preţuiască...”.

Deşi firi cu un comportament complet diferit, regele şi regina se completau admirabil:  „Purtarea lor reciprocă era desăvârşită şi se învoiau ca doi mari tovarăşi pentru una şi aceeaşi cauză”... De altfel, mărturisirea regelui Carol I este concludentă pentru relevarea comuniunii lor spirituale: „Eu şi regina urmăm două căi diferite; dar idealul nostru e acelaşi!...”. Atitudinea lui faţă de preocupările literare ale reginei era nuanţată, determinată de aceleaşi raţiuni statale de care a fost întotdeauna, totalmente, obsedat: „Îşi admira soţia-poetă - observa pertinent principesa Maria... Era mândru de ea, dar nu prea îi plăcea să lase drum liber închipuirii ei, de teamă să nu le pricinuiască la amândoi greutăţi cum s-a întâmplat, uneori, cu toată chibzuita lor autoritate.”.

Un anturaj între cultură şi impostură

Un demon al geloziei o sufocă, însă, permanent, pe regină, obişnuită să domine în societatea pe care şi-o selecta din cercurile de artişti, poeţi, muzicieni şi doamne „care o priveau în extaz, sorbindu-i fiece cuvânt”. Deprinsă, aşadar, „să fie oracolul care vorbeşte şi care e ascultat cu evlavie”, postura de a rămâne „pe planul al doilea” era, pentru ea, insuportabilă, iar romantismul său liric se dilua în realismul crud al situaţiilor imprevizibile. „Societatea mondenă” de care s-a înconjurat a fost alcătuită din „doamne bătrâne şi fete tinere cu privirea lipită de chipul reginei poete, câţiva bărbaţi, îndeobşte cu părul lung şi faţa palidă, scriitori, muzicieni, câte un arhitect ici-colo, câte un general somnoros şi câţiva tineri neînsemnaţi, care se rezemau sfioşi în colţurile mai umbroase, fără să se poată ghici dacă le venea să râdă sau se plictiseau...”.

Subiectele abordate de regină se limitau, invariabil, doar la „o bucată de muzică, o broderie, un tablou sau minunata descoperire a vreunei cărţi noi”. Participanţii la aceste convorbiri de salon erau fie personalităţi remarcabile ale vremii, precum: Sauer, Sarasate, Van Dyck, Slezak, Isaye, Puget, Thibaud, Hubermann, Sarah Bernhardt, Rejane, Catulle Mendis, cărora regina „le înflăcăra imaginaţia cu vorbe de laudă, pe care îi asculta cu răsuflarea oprită, revărsând asupra capetelor lor aprecieri pline de înţelepciune şi care erau subjugaţi de farmecul ei”, fie impostori, complet lipsiţi de talent, personaje de rând, pe care Carmen Sylva, prin ochelarii ei trandafirii, îi observa atent, „decretându-i” genii, deşi nu justificau asemenea aprecieri, dar care, însă, erau exersaţi în marea artă a linguşirii... 

Impostorilor, Carmen Sylva le „dedica” cele mai intime „rapsodii sentimentale”, spre exasperarea tinerei prinţese Maria, care, simţind ironia intruşilor în „salonul regal al artei”, o acuza că „arunca deseori mărgăritare înaintea porcilor!...”. Prinţesa constată cu regret cum „nestăvilitul avânt al închipuirii reginei” avea să-i joace feste. Favoriţii succesivi ai suveranei dispăreau, după ce se înălţaseră, fără suportul unui talent autentic în stare să-i statueze pe piedestalul plăsmuit de poetă... 

Căzând în mreaja unor linguşitori de profesie, regina se trezea cu greu din fantasmele imaginaţiei sale, din care numai logica „de fier” a regelui o smulgea, uneori, cu brutalitate... Altruistă în cel mai înalt grad, Carmen Sylva  „era gata să-şi dea ultimul ban, să-şi dea rochia de pe ea, ca să uşureze o suferinţă ori să mulţumească o cerere”, impostorii profitând din plin de generozitatea reginei... Deşi, în tinereţe, natura fusese cu ea extrem de darnică, înzestrând-o cu „atribute feminine” absolut favorabile: „statură falnică, păr castaniu, buclat, ochi albaştri strălucitori, dinţi luminoşi”, regina-poetă n-a fost tulburată  de vreo „nechibzuinţă sentimentală”, menţinându-se în convenienţele unei căsnicii căreia i s-a devotat, cu toate că sufletul ei era învăluit în vraja poeziei care, deseori, corupe sentimental...

Vocaţia sa de „martiră” nu se dezminte nici sub acest raport: „Se cufunda - constata principesa - într-un soi de beţie a durerii, suferinţa fiind pentru ea o încântare.” Cu imaginaţia permanent menţinută „într-o stare de incandescenţă”, Carmen Sylva descoperea „noi genii”, unii confirmând, ca, de pildă, cel mai mare compozitor şi pianist român, George Enescu, pe care „l-a ajutat şi l-a încurajat în toate chipurile de când era copil”, alţii dovedindu-se nişte intruşi ordinari în sfera unei imaginaţii excesive, slujite cu onestitate de poetă. „Regina Elisabeta - remarca Cella Delavrancea, în volumul <<Dintr-un secol de viaţă>> - intuise misterul de necuprins al lui  George Enescu pecetluit în propria ei enigmă, de când era foarte tânăr şi îi devenise <<mein Seelenkind>> - <<copilul sufletului meu>>”...

Talentul celebrului compozitor naţional fascina efectiv auditoriul select de la Curtea regală: „În George Enescu, era aur curat - observa principesa. Mă simţeam uneori vrăjită şi fermecată de vioara lui”... Meritul poetei în ascensiunea lui George Enescu spre gloria muzicii este incontestabil: „Carmen Sylva - consemna muzicianul, în calda sa evocare a personalităţii reginei - m-a adoptat sufleteşte, când s-a înapoiat din Germania în 1898, după o îndelungată absenţă, socotindu-se cealaltă vice-mamă a mea, după principesa Elena Alexandru-Bibescu.”. Comemorându-şi, prin „artă”, această prietenă dispărută, regina a cântat, în vara anului 1902, „muzică de ansamblu”, ca pianistă şi organistă, împreună cu violonistul Grigoraş Dinicu, violoncelistul Loebel, cu Dall' Orso - violonist şi cântăreţ - şi cu George Enescu. În orice împrejurare, Carmen Sylva se dovedea „un splendid model de bunăvoinţă, de curtenie desăvârşită şi de lipsă de egoism”...

- Va urma -

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!