Chelaru Mircia: "Războiul Ruso-Român de la Nistru a izbucnit ca urmare a ratării marii oportunități din 1990-1991 a României și a Republicii Moldova de a se uni"

Written by Luana ARSENE on 20 Martie 2022.

La începutul lunii în curs, în Senatul României a avut loc o dezbatere organizată de Comisia pentru românii de pretutindeni. Pe marginea acestui subiect deosebit de important pentru istoria noastră, deputatul Mircia Chelaru a avut o intervenție apreciată de audiență.

"Natura conflictului, logica sau ilogica conflictului, după formula: <<Hai să vedem ce am învățat dintr-o lecție din care nu s-a învățat nimic>>. Americanii spun: <<the lesson learned>> – lecția învățată. Sistemul de gândire politic este neanalogic cu cel al sistemului de gândire militar. Nu există analogie, ci doar o complementaritate. Ne-am adunat să comemorăm și, în același timp, să extragem o minimă soluție la nivelul zilei de astăzi a acelor evenimente din 1992. Eu mă voi opri direct în fraze abrupte, de tip concluzii.
Războiul a izbucnit ca urmare, în primul rând, a ratării marii oportunități din 1990-1991 a României și a Republicii Moldova de a se uni. Dacă se uneau atunci, corespunzător voințelor ambelor părți, nu mai exista conflictul de pe Nistru, în forma aceasta.

Vă spun treaba aceasta pentru că o să vedeți paralela. Cert este că la dezagregarea aproape controlată a URSS-ului, Federația Rusă și-a asumat, într-un document public, care este cunoscut și depus, corespunzător uzanțelor internaționale, la ONU, precum că este succesoarea de drept a Cnezatului Moscovei, Imperiului Țarist și a URSS.
Evident că, succesoarea de drept a URSS-ului răspundea în fața fostului lagăr interior, precum și a instituțiilor internaționale, în numele URSS-ului. Așadar, imediat după ce s-a destrămat URSS-ul a apărut și, dacă vreți, o subliniere foarte exactă din punct de vedere militar, în continuarea acestui aspect politic, precum că securitatea Federației Ruse depinde de cele două tipuri de vecinătăți: vecinătatea imediată și vecinătatea apropiată.

În vecinătatea imediată intrând fostele țări din fosta URSS, iar vecinătatea apropiată, toate țările din fostul lagăr socialist.
Și dacă pot face unele excepții de la regula anterioară, în vecinătatea apropiată, respectiv în fostele țări din lagărul socialist, în interiorul fostei URSS nu va admite nici o altă ingerință exterioară. Aceasta este combinația între modul de gândire post-sovietic, care nu era altceva decât o continuare a politicii sovietizate de la Moscova, în fapt agreate de toate așa-zisele guverne democratice, instantaneu apărute în fostele republici sovietice, dar care, în realitate, erau la fel de sovietizate mental ca și cei de la Moscova.
Să nu ne amăgim unii pe alții sau să ne încurajăm cu cuvinte frumoase.
Basarabia anilor de atunci sau conducerea de la Chișinău, a anilor de atunci, era încă puternic infestată de același spirit al Comitetului Central a aceluiași model de gândire a sovietului Republicii Sovietice Moldovenești, rețeaua informativă și controlul militar-economic era 100% în cea a Moscovei.
Acestea sunt realități, domnilor. Dorințele sunt mari, enorme.

Basarabia nu putea rupe catehismele muscovite, decât dacă România se comporta ca o țară regală sau imperială din punct de vedere al demnității. Dar, faceți paralela și de aceea vreau să vă duc la lecția învățată.
Imediat ce curentul unionist, eu am declarant-o și la televiziune și s-a auzit și la Moscova, începuse să funcționeze cu așa vigoare, astfel încât până și rușii mergeau, dragii mei, să învețe limba română. Acest curent nu a fost exploatat imediat de o conducere politică vizionară, cum le spunea Mircea Eliade către toți conducătorii români. Așa ne critica Mircea Eliade, în 1934, în <<Scrisoarea de Paști>>. Chiar așa se numește eseul: Vizionarii orbi, Barza chioară, Piloții orbi. Nu a avut cine să piloteze țara atunci, ca să se producă ce: legitimitatea de preeminență și preemțiune românească asupra teritoriilor de iure ereditare.
Acesta este titlul sub care trebuie discutat în relațiile internaționale.

Să nu credeți că vorbesc astăzi, că mi-am adus aminte de atunci. Așa am susținut și atunci, fie din calitatea pe care am avut-o imediat în perioada din 1990, fie de pe pozițiile diplomatice de reprezentare directă, unde mi-am îndeplinit misiunile. România însăși era infestată de mentalul KGB-isto sovietic. Colcăiau peste tot toate conservele deschise. Dumnezeu să-l ierte pe Pavel Coruț, care ne spunea treaba aceasta!

Eram ca o fecioară dezbrăcată pusă la zidul infamiei și fiecare a făcut ce a vrut în țara aceasta, mai puțin pro-românesc, nu.
Idem în Moldova, că de aia suntem țări surori. O veselie și o panaramă publică. O să spuneți, păi nu se putea altfel. Da a fost o șa, un hău istoric.
Imediat ce Basarabia căpăta acel curent crescut extraordinar unionist - ce aveam împreună: același imn, același cântec, același port, aceeași limbă, aceleași obiceiuri, doar voința și înțelepciunea lipsea să fim împreună.

Și atunci, când s-a concluzionat că există doar vulnerabilitate, nu risc de apropiere, văzând că există totuși un curent puternic filo-unionist, prin însăși declarațiile unui evreu ca Bârlădeanu, crescut la vechile chatehisme internaționaliste, un Marțian Dan care a semnat o declarație prin care a atras atenția că toate pământurile, inclusiv ale Ucrainei, sunt ale românilor. Au zis, stai puțin că aceștia încep să miște. Atunci ce a apărut? Secesionismul transnistrean, piatra de moară groaznică pusă de gâtul Republicii Moldova pentru comunitatea europeană sau Basarabiei pentru unirea cu România. Transnistria este osul de viperă otrăvit care ni l-a pus Stalin acolo, pentru ca niciodată această țară să nu fie liberă. S-a făcut aici o statistică a etnocomponetenței.

Eu dacă fac statistică a ce e la Timoc sau ce este mai la Nord, sunt mai în favoarea noastră. Dar când faci act istoric și când vrei să aduci în corpul viu al națiunii partea întreagă, mai trebuie să și renunți la ceva. Sunt și sacrificii istorice.
Există tehnologia pe care ne-a dat-o la dispoziție statul Israel, pământ contra pământ, schimb de populații, avem Gaza, avem Cisiordania, avem atâtea modele în această lume, dar nu intrăm în detalii tehnice.

Facem salt astăzi, în 1997, la 9 iulie, după Tratatul de la Madrid, Ucrainei i se oferă, de către Clinton, acel acord special acel curs <<action plan>>, acel plan de acțiune preferențial, în care, scopul final al acestui plan preferențial era ca Ucraina să acceadă, într-un viitor oarecare, definitiv în structurile Nord Atlantice. S-a pus pe burtă și cu basma pe țambal. Doar că, începând cu 1912, când se celebrau 15 ani de la semnarea acestui plan, Ucraina ridică din nou problema, pentru ca acea acțiune preferențială să facă Ucraina să urgenteze accederea în structurile NATO.

2012, replica a fost Crimeea, Donbas și Luhansk. Lecția neînvățată a Transnistriei a trăit-o Ucraina. Iată de ce am făcut acest recurs.
Ce învățăm de aici? Că acel model din 1991, când au definit sferele de influență și de control direct, prin vecinătatea apropiată sau depărtată, funcționează. În virtutea acestei considerații a intrat și în Georgia și în Abhazia și în Osetia, în virtutea acestor principii.
Și acum vine expresia ofițerului de informații: <<tacit agrementate între marile puteri>>, tacit agrementate.
Am căutat să o divulg într-un fel, în prima mea carte <<O posibilă soluție>>, care a dispărut în 24 de ore de pe piață, toată cumpărată de cine trebuia, ca să nu mai fie difuzată. Acolo am spus așa: au stabilit jocul lumii, astăzi Rusia dansează cazacioc pe ritm de country, dar vine vremea revanșei când își vor da mâna pentru a juca același joc pe ritm mondial. Era exact fraza pe care eu am redat-o. Se întâmplă astăzi.

Lesson learned - să învățăm să vedem lecția României. Singura lecție a României, acum, este de a nu mai sta în poziția ginecologică.
Singura lecție a României, acum, nu este stand-up comedy, este stand-up diplomație, activă, dinamică și să-i spună Republicii Moldova: Soro! Eu nu iți mai sunt frate. Eu îți sunt soț, te iau de nevastă și cu forța, ca să iți fac un bine.
Lecția învățată este că România este unică în această zonă și ea nu trebuie să se apere pe granița politică, pe Prut. Obligația neamului românesc și a Românei este apărarea românității de răsărit și românitatea de răsărit este de-a lungul Nistrului până pe Ceremuș. Și dacă nu gândim în terminii aceștia și dacă nu convingem partenerii aceștia, că civilizația noastră este mai presus decât viziunea lor, nu am făcut nimic. Ce vă spun dumneavoastră, am spus-o ieri și alaltăieri și la TVR 1.
Îmi asum toate aceste probleme de organizare mentală a politicului românesc, de descifrare a urgențelor strategice. Dar să știți că politica mare se face cu oameni mari, nu mari ca înălțime și nu neapărat să fii stat mare ca să fii puternic.

Puterea unui stat nu vine din mărimea lui, ci din capacitatea lui de a crea. Ce? Măreție. Deci din punctul acesta de vedere, lecția neînvățată a românilor este că nimeni nu o să îți bage în traistă. În politică nu există prietenii, ci doar interese și cine știe să își impună interesul prin voință națională cu dragoste și înțelegere oportunitatea momentelor este câștigător.
Lumea de astăzi nu este una a tratativelor, ci este o lume a faptului împlinit. Nu prea îmi aduc aminte să fi împlinit vreun fapt, în fața căruia, cineva să spună: Asta e! Rămâne așa cum a stabilit România. E o problem de asumare.

Și ultima parte a lecției neînvățate este aceea că întotdeauna inamicul inamicului meu este prietenul meu.
Cine poate spune, la ora actuală, cine este inamicul României? Cineva încerca să spună aici că Ucraina ne punea, în ierarhia poziției noastre de inamic, pe locul I. În strategia de securitate a Ucrainei sunt 4 criterii de evaluare a statelor.

Institutul Pentru Studii de Securitate și a Sondării Opiniei Publice de la Kiev, în 1996 a început treaba aceasta și ultimul a fost în 2014, are 4 categorii: țări prietene, țări aliate, țări neutre și țări inamice. Pe locul țărilor inamice, 2 țări figurează: Rusia și România. Deci pentru ei, la Kiev, eram categorisită ca țară inamică.
Cu toate bunele noastre intenții, cu toate strângerile de mână ale domnului Constantinescu, cu semnarea ilegală, ilicită și trădătoare a Tratatului din 1997, nu e un secret, cine vrea să intre în arhivă, se poate duce, este documentația la Ministerul apărării naționale. În 2000, generalul de 2 stele, Chelaru Mircia a refuzat în fața președintelui, în Consiliul Suprem de Apărare a Țării, să pună în discuție semnarea Tratatului de frontieră cu Ucraina.

Au făcut-o 4 ani mai târziu, sub conducerea înțeleaptă a lui Iliescu, Năstase, Mircea Geoană et. Co., după ce au semnat Tratatul de înțelegere cu Rusia, din 2003. Iată cum au lucrat acești, astăzi, inamici. Cam despre aceasta este vorba, domnilor, să vedem de ce au ajuns să fie inamici, inamicii noștri.
Închei cu o notă de maxim optimism.

S-a uitat 1973. Organizația de Cooperare și Securitate Europeană, la care sunt toți semnatari și în baza căreia s-a putut face unificarea Germaniei și dezmembrarea URSS-ului, spune clar:
1. Nu se modifică frontierele în forță.
2. Se pot modifica frontierele pe baza tratativelor și înțelegerilor bilaterale.
Așa s-a făcut unificarea cu Germania și așa s-au stabilit frontierele în mod legal și elegant în interiorul fostei URSS, care intra sub incidența aceleiași Convenții.

Întrebare:
- Onorată, Europă! Dragă, Europa!
- România are dreptul să reclame prevederea Cartei de la Helsinki, de a putea să își întregească teritoriul fără să modifice frontierele, decât în mod pașnic?
Aceasta este lecția învățată de astăzi și aceasta este vocea pe care trebuie să o pună, ce, portavocea numită președinte, ministrul de externe și mai mult decât atât, toată diplomația parlamentară.
Eu constat că, de la București se aude doar un scârțâit de muștiuc al unei goarne străine", a conchis generalul Mircia Chelaru, deputat din partea AUR în Parlamentul României.