Corespondenţă din Afganistan - "Dacă respecţi întocmai paşii pe care îi ai de urmat, nu ai cum să greşeşti!"

Baza aeriană Kandahar este animată în orice moment al zilei, ba chiar şi al nopţii, când te trezeşte brusc zgomotul vreunui elicopter ce decolează ori a vreunui avion sosit la aterizare. Din interiorul bazei, după mai mult timp de misiune, amplasamentul pare ca un oraş cu o infrastructură impecabilă, dar pentru a cărui estetică nu s-a preocupat nimeni. Aşadar, totul este vopsit sobru, în culori militare, dar cu bun gust. Un cadru general şi foarte comun arată cam aşa: parapete din beton, buncăre, lumini de veghe, străzi cu nume ciudate pentru Afganistan, precum Hawaii, Alabama, Illinois, Florida, Indiana, Louisiana, pe care umblă cu centuri fosforescente legate la mijloc sau în diagonală tineri îmbrăcaţi în uniformă militară sau civili, grăbiţi către diferite destinaţii. Un minimum confort este asigurat de câteva locuri de recreere şi de o esplanadă denumită generic Boardwalk. Aici, altădată, erau multe magazine, restaurante, spaţii interesante pentru cumpărături sau petrecerea timpului liber. Acum este aproape pustiu...
Într-un astfel de loc, de mărimea unui oraş de la noi, circulă maşini de teren, cu motoare puternice, camioane, biciclete, pietoni, ca într-un joc pe calculator, în care personajele bune se mişcă aproape în reluare în trafic, pietonii au prioritate peste tot, semnele de circulaţie sunt respectate, oamenii poartă centuri reflectorizante şi, spre deosebire de joc, aici nu apare vreun personaj malefic care să tulbure liniştea interioară a urbei, accidentând în dreapta şi-n stânga. La toate acestea şi la multe altele veghează continuu structurile de Poliţie Militară. Maşinile lor sunt văzute la tot pasul. Cu radare în funcţiune, girofaruri pornite ori deplasându-se normal, în patrularea de rutină pe străzile bazei militare. Dar, cel mai interesant lucru este că jumătate din efectivele acestor forţe de ordine sunt asigurate de un detaşament românesc.
Încă de la intrare, sediul Poliţiei Militare din Kandahar te întâmpină cu un aer interesant, deşi nu foarte primitor. Saci de nisip care dublează anumite puncte ale secţiei te trimit cu gândul la o clădire pregătită pentru asalt ori adaptată perfect luptei urbane. Nici înăuntru nu putem vorbi chiar de lux. Un hol îngust conduce către sala de briefing, acolo unde la fiecare intrare în serviciu se discută misiunile ce urmează să fie îndeplinite. Trecem pe lângă o uşă ce dă către camera de interogatoriu. "Partea de interogare şi de anchete este asigurată de militarii americani", spune căpitanul Cristina Buzincu, comandantul detaşamentului românesc de Poliţie Militară. Tot militarii de aici sunt cei care fac razii în diferite zone ale bazei, în camere, verifică buncărele, caută rachetele neexplodate lansate asupra bazei, urmăresc ca fiecare militar să respecte procedurile pe timpul alarmelor de exerciţiu sau a celor reale.
Misiunile sunt executate pe trei schimburi, în echipaje mixte, româno-americane. În secţie, atmosfera este relaxată. Pe o tablă este scris cu markerul cuvântul zilei. Astăzi este "Family": "Este un obicei de-al lor", mă lămureşte locotenentul Gabriel Bugiu, locţiitorul comandantului detaşamentului românesc. Acesta ţine să precizeze că sentimentul cel mai bun pe care îl poţi avea ca poliţist militar este că te simţi cu adevărat respectat, că oamenii urmează sfaturile şi regulile din bază şi că, astfel, îi poţi proteja. De altfel, acelaşi lucru îl punctează, mai detaliat, căpitanul Cristina Buzincu. "La început a fost greu, intens, diferit... Voiam să fim la fel de buni şi de respectaţi precum au fost colegii noştri români din detaşamentul pe care l-am înlocuit. Se vedea clar că sunt îndrăgiţi de americani, că au încredere în ei şi că sunt profesionişti. Aşadar, ne-am apucat de studiat procedurile, am văzut exact ce trebuie să facem, cum trebuie să acţionăm. Ne-a ajutat şi faptul că totul este foarte clar, foarte bine stabilit. Dacă respecţi întocmai paşii pe care îi ai de urmat, nu ai cum să greşeşti!"
Cristina mai spune că stilul americanilor de lucru te îndeamnă să fii tot mai bun. Nimeni nu te grăbeşte, iar problemele nu se rezolvă în pripă şi cu stres. Totul merge către eficienţă. Iar, dacă se întâmplă cumva să greşeşti, ţi se spune că, de fapt, ai învăţat o lecţie în plus, deci, ai un avantaj. Ajungem în biroul căpitanului Corey Johnson, comandantul detaşamentului american de Poliţie Militară. Mă bucură preocuparea acestuia pentru România. Ştie despre Bucovina, despre agroturism, despre Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi are un album cu prezentarea Maramureşului, pe care îl păstrează cu drag în bibliotecă. De asemenea, îmi arată revista "Viaţa militară", pe care o oferisem Cristinei cu o zi înainte de vizita la secţie, şi-mi spune că arată foarte bine şi că este impresionat de tradiţia noastră în presa militară. Despre colegii români din Poliţia Militară, Johnson are numai cuvinte de laudă. "Sunt mai mult decât colegii noştri! Între timp, pot spune că ne-au devenit prieteni. Este o onoare să lucrez cu ei şi apreciez tot ceea ce au făcut, fac, şi nu doar pe linie militară, ci şi ca oameni. Simt că ne uşurăm unii altora munca".
Ieşim cu maşina de poliţie prin bază. În timp ce-mi povesteşte despre cum a fost selecţia, ce experienţă are ca poliţist militar şi cât de bine i se potriveşte această misiune, căpitanul Cristina Buzincu, atentă la detalii, frânează brusc. Un militar alerga pe o porţiune de drum unde era interzis acest lucru. După un schimb scurt de replici, soldatul se conformează rapid şi părăseşte zona. "Uneori este suficient doar să-i atenţionăm. Nu urmărim neapărat să pedepsim, să sancţionăm, ci mai degrabă să corectăm lucrurile, să atragem atenţia asupra greşelilor". Întreb ce s-ar fi întâmplat dacă militarul ar fi protestat şi-mi răspunde simplu că nu se prea întâmplă acest lucru. Sigur, dacă ar apărea această situaţie, ar trebui să cheme o altă patrulă, să-l ducă la secţie şi apoi să raporteze comandantului acelui militar despre situaţia apărută. Şi cum doar legendele circulă cu mare viteză, fără teamă de radar, nimeni nu testează bunăvoinţa unui poliţist militar, mai ales când ştie că a greşit!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It