Editorial LA ŢINTĂ - Revenim la obsedanta noastră duplicitate!

Am evitat să-mi mai exprim vreun punct de vedere în ultimele zile. Am urmărit cu mare atenţie ceea ce s-a întâmplat în ziua sărbătoririi Centenarului Marii Uniri. Recunosc că am avut inima strânsă, temându-mă de cine ştie ce tâmpenii pe care le puteau comite anumite spirite mai înfierbântate. Şi cernită, pe de altă parte, căci aflasem despre plecarea dintre noi a prietenului şi colaboratorului ziarului nostru, istoricul Grigore Constantinescu, fiul preotului executat la Jilava, în grupul Haiducilor Muscelului, condus de fraţii Arnăuţoiu. Dumnezeu să-l odihnească în pace alături de cei drepţi pe acest om deosebit, care şi-a iubit pământul natal şi n-a ştiut ce este ura nici faţă de cei ce poate că l-au nedreptăţit uneori!... Sentimentul că s-a încheiat o epocă a fost întărit de trecerea în veşnicie a fostului preşedinte american George Bush, cel care a avut o contribuţie decisivă poate la încheierea Războiului Rece şi la ceea ce unii numesc Noua Ordine Mondială, uitând că termenul a mai fost folosit, şi nu de către figuri lumninoase ale istoriei. Care, iată, sunt păstrate în viaţă prin doctrinele lor extremiste şi neo-fasciste, ce se manifestă tot mai ameninţător în Europa de astăzi. Iar un exemplu l-am probat când o agenţie de ştiri germană dădea la 1 Decembrie ştirea că românii sărbătoresc 100 ani de la anexarea unei provincii maghiare. Referirea era la Transilvania, de parcă Atila fusese înaintaşul lui Burebista şi Decebal. Iar ştirea mincinoasă, menită să creeze confuzie în lume, a fost rapid preluată de mass-media de stat germană, de parcă ne-am fi întors în timp, în perioada anilor 1939-1940, când altul era cancelarul... Politicienii noştri, care s-au obişnuit să înghită orice din partea Occidentului, dar adoră să mimeze un patriotism inexistent, pozând cu mâna pe inimă când se intonează Imnul Naţional, dar nu reacţionează la astfel de provocări, s-au mulţumit din nou cu proteste formale. Deşi mi-e greu, trebuie totuşi să le mulţumesc pentru modul în care au mimat concordia la manifestările de la Arcul de Triumf. Klaus Iohannis s-a plasat lângă Călin Popescu Tăriceanu şi Liviu Dragnea, după înălţimea fizică şi în ordinea importanţei funcţiilor deţinute graţie electoratului pe care, dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, l-au cam înşelat în aşteptări. N-aş vrea să fiu răutăcios şi să reamintesc cum se numeşte popular scara asta, deşi poate s-ar cuveni. După festivităţile din capitală, fiecare s-a dus unde s-a simţit bine şi a putut să-şi facă băile de mulţime sau alte activităţi programate. Foarte adevărat, au existat şi unele tentative de pângărire a sărbătorii sfinte a neamului românesc prin huiduielile unora care au fost extraşi rapid din mulţime, înainte să suporte nişte corecţii administrate în cel mai tradiţional stilş strămoşesc de către spiritele ceva mai puritane. 

După sărbătorire, s-a revenit la micile războaie personale la vârful puterii, cu dosare, procurori şi forţe oculte, de parcă n-am simţi că trăim fără circoteca noastră cea de toate zilele. S-a dovedit truismul spuselor lui Octavian Paler, fie-i veşnică amintirea, care constata că după ce la noi interesul naţional a fost primul privatizat după decembrie 1989, românul a fost din ce în ce mai tentat să facă haz de necaz şi să amenajeze un talcioc pe fiecare Golgotă. Şi asta cu atât mai mult cu cât calitatea de politician presupune şi o indispensabilă duplicitate, capacitatea de a trăi în simbioză cu adversarii şi, nu în ultimul rând, o doză serioasă de cinism faţă de masa de manevră a votanţilor fraieri, de care li se rupe inima din pantaloni!

Dacă vă mai linişteşte cu ceva, aflaţi că situaţia este aproape identică şi în alte ţări. Dovadă este ceea ce se întâmplă acum în Franţa, unde demonstraţiile de protest au condus la pagube de miliarde de euro, dar nu se formalizează cineva de comportamentul forţelor de ordine ori al demonstanţilor. Occidentalii cunosc bine regulile jocului, sunt maeştri în păcăleli diplomatice şi în aruncarea anatemei asupra celor mici, agramaţi, începători în diversiuni sofisticate. Şi tocmai de aceea, ei se definesc drept europeni civilizaţi, iar pe noi, cei ce justificăm prostia prin fudulia fără margini, ne clasează drept balcanico-levantini. Şi poate că au dreptate, pentru că orice tăntălău se visează la noi mare şef şi se prezintă cum n-ar putea fi nici dacă s-ar naşte a nu ştiu câta oară. Şi asta pentru că suficienţa este tăria prostului ce se fereşte de carte ca de dracu', dar este gata oricând să dea cu bâta-n baltă! Oare o fi adevărat că prostul ia faţa celui deştept şi ajunge pe funcţii înalte, pentru că este om de acţiune şi nu pierde timpul cu analize nesfârşite?...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!