"Poeme legănate-n palmă", de George Baciu - o cărticică de suflet, cu tainice încărcături simbolice...

Este o bucurie că beneficiem şi de o sărbătoare a poeziei, prin noua cărticică de "Poeme legănate-n palmă", de George Baciu (Editura Tiparg, Colecţia "Galateea”, Geamăna, 2015). De la început aflăm că este o carte de suflet, cu tainice încărcături simbolice, pe care autorul, împreună cu editorul, conf. univ. dr. Adrian Sămărescu, au lansat-o la un eveniment special, de valoare internaţională, Târgul de carte "Gaudeamus 2015". Întâmplător am urmărit şi lansarea acestei bijuterii la Absolut TV, în cadrul emisiunii "Dincolo de limite", moderată de scriitorul şi jurnalistul Cristian Cocea. Invitatul emisiunii, editorul Adrian Sămărescu, spunea despre prof. dr. George Baciu că este "un poet profund, plin de lirism, care emană tot timpul poezie, chiar şi când vorbeşte... Prin vorba-i dulce şi-nţeleaptă leagănă oricând poeme de mare încărcătură emoţională"... 

Sigur că editorul avea dreptate. Poetul domnişan este un creator de elită, cu un repertoriu foarte bogat. După multe şi valoroase cărţi de eseuri şi de proză artistică, prin care şi-a antrenat harnicul condei scriitoricesc (amintesc doar ultimul roman "Apus în derivă", din 2013), scriitorul George Baciu a reuşit performanţa de invidiat, ca în ultimii cinci ani să scrie şi să editeze aproape în fiecare an câte un volum de versuri de un deosebit succes: "Gânduri de la marginea lumii" (2010), "În vestiarul inimii" (2011), "Cu gându-n buzunar" (2012), "Domneşte-mă, Doamne!" (2014). Iată că şi-n acest an, talentatul poet iese pe piaţa cărţii cu "Poeme legănate-n palmă" (2015), o incursiune lirică prin "altarul viu şi tainic al sufletului", după cum spunea pe vremuri Lucian Blaga. În armonie cu titlul ei, cartea invită la confesiuni lirice şi prin imaginea de pe copertă, palma deschisă ospitalier spre misterul poemelor legănate, asemenea unui fluture mesager, viu colorat, cu aripi deschise larg în spaţii de umbre şi lumini… La prima vedere, cărticica aceasta, în miniatură, mi-a amintit de poezia argheziană "Cuvânt" ("Cărticica de seară", 1935), care poate avea toate virtuţile de a prefaţa "Poemele"... poetului George Baciu, precum o punte de comunicare sinceră între vocea poetului şi cititorul contemporan: "Vrui, cititorule, să-ţi fac un dar,/ O carte pentru buzunar,/ O carte mică, o cărticică./ Din slove am ales micile/ Şi din înţelesuri furnicile./ Am voit să umplu celule/ Cu suflete de molecule" (T. Arghezi). Într-o plăcută armonie estetică, dintre formă şi conţinut, autorul domnişan îşi redactează "cărticica" într-o compoziţie profund originală, pe teme diverse de viaţă, cu "suflete de molecule" (vorba lui Arghezi), idei şi trăiri de mare încărcătură emoţională. De altfel, "gândurile" poetului, ascunse discret prin "vestiarul inimii" sau prin "buzunare" tainice, sunt scoase, iată, în lumina tiparului, într-un şirag de 133 de poeme "picurate", sub formă de mesaje lirice şi imagini metaforizate, care se "leagănă simbolic în palmă", spre a stârni emoţii estetice. 

De la început, poetul vizează o incursiune interioară, care să reconsidere concretul cotidian, cu aspecte ludice esenţiale: "Pe zilele din mine e-atâta praf/ că abia mai tuşesc ridurile./ Ca să nu mă plictisesc,/ te gust de fiecare dată la prânz/ şi te mărturisesc/ într-un cub de gheaţă/ din ceaiul de-a doua zi" (1./p. 3). Dar poetul cu suflet curat, neprăfuit, ştie să-şi ordoneze gândurile, în relaţii de profunzime cu natura, prin deschideri de cântări lirice: "Cântecul dimineţii picură/ pe geana râului ce curge,/ fărâmă cu fărâmă" (41./p. 43). De multe ori îşi construieşte mesajul cu încărcături simbolice, bazat pe un nobil rafinament estetic, spiritualizat, cu valori tradiţionale sacre şi mitice: "Dumnezeu are degetul la gură/ şi stă în genunchi pe scândura de stejar/ din biserica desenată în sufletul pârâului/ ce picură din pleoapa Anei" (40./p. 42). În armonie binevenită cu timpul şi cu tainice locuri natale, poetul îşi imaginează clipe lirice, posibile, "când falangele toamnei/ vor zornăi pe osemintele lunii/ plecate să moară/ pe buzele răsăritului/ adormit sub bărbia sânilor tăi" (6./p. 8). Dar clipele de vis stârnite de frumoasa "cu sufletul alb ca zâmbetul lunii" sunt trecătoare şi demersul liric se transfigurează în spaţiul cosmic, cu imagini vizuale şi olfactive apropiate de sufletul încărcat de spiritualitate şi esenţă mitologică: "Stelele miroase a fân cosit,/ noaptea şi-a zidit pântecul/ pe lună,/ Vântul leagănă sămânţa ta/ de Ană cu inima altar/ şi ochii fereşti către cer" (34./p. 36). 

În starea de singurătate care dăunează iubirea, poetul devine tot mai neliniştit: "Eşti singură cu tine,/ atât de singură/ că dimineaţa a ucis noaptea/ scurtă a iubirii/ cu un infarct de rouă/ rămasă încă de-aseară/ sub streaşina gurii" (26./p. 28). De aceea, el invocă divinitatea pentru singurătate cu efect terapeutic, gândită-n oglinda: "Uite, Doamne, câtă singurătate/ se odihneşte în mâinile mele!/ Pune-mi altă coastă/ ca să mă pipăi/ şi la celălat capăt" (71./p. 73). De altfel, starea de nelinişte, cu "sufletul viscolit" este o caracteristică fundamentală a poetului domnişan. "Vântul, luna şi toamna" sunt principalele elemente din natură care au devenit motive fundamentale în lirica sa. De exemplu, "vântul personificat", folosit uneori cu sensul de "viscol", a devenit motivul principal de transfigurare simbolică a unui suflet bântuit de necazurile vieţii: "vântul leagănă sămânţa ta de Ană cu inima altar şi ochii fereşti către cer" (34.); "vântul strivindu-şi aripile în acoperişul caselor cu buze de şindrilă" (97); "trece vântul cu cerul în privire" (4); "vântul tuşea frunze în nasul toamnei" (13); într-o relaţie cu "iubiri pasagere", vântul devine furios şi se transformă în "viscolul care schia pe maidan" (19); "basca vântului de după lacrima ploii" (24); "vântul înjură copacii" (79); "oasele vântului învăţau să cânte dimineaţa" (102) etc. 

Poetul sugerează şi un îndemn ciudat pentru înfocaţii îndrăgostiţi: "Hai să ne viscolim sufletele/ cu un gând de toamnă ploioasă,/ ca să ni se răcorească sărutul/ căzut peste pleoapele toride/ ale amiezei în care şi-am spus/ că încă te mai iubesc"... (32). Prin jocul persoanelor gramaticale (eu, îndrăgostitul; ea, iubita) se încheagă inefabilul întâlnirii imaginare a doi îndrăgostiţi, într-un peisaj mioritic, cu vânt, râu neliniştit, copaci şi pietre: "Eu stau pe umărul vântului,/ ea suspină pe neliniştea râului,/ eu mângâi braţele copacilor,/ ea se leagănă/ pe cearcănele pietrelor,/ eu îi simt în pleoape/ umbra gândului,/ ea mă plânge/ cu lacrima trupului" (63./p. 65).

Prin "Poemele legănate-n palmă", se pare că George Baciu a impus o nouă retorică în spaţiul literaturii actuale. Farmecul poemelor sale vine din sinceritatea cu care sunt gândite şi scrise. Unele prefigurează o poetică a diafanului, a sublimului din univers. Altele exprimă starea erotică transfigurată cu sufletul şi inima, în versuri pline de candoare: "Dragostea mea te ţine în dinţi/ în mansarda inimii./ Sufletul îşi piaptănă părul/ ca o ploaie cu oasele în buzunar" (93./p.95). Poetul vine chiar cu definiţii originale privind anumite elemente de prozodie: "Un vers e un penel/ cu strănut liric,/ o strofă - rochia/ sub care se ascund/ conferinţele privirii,/ poemul e orişicare zi/ ce arată cu degetul/ vopseaua din vene" (127./p. 129). Prin astfel de versuri, George Baciu şi-a câştigat "statura unui poet unic", cum remarca mentorul său, prozatorul Marin Ioniţă. De altfel, gândurile marelui scriitor argeşean, consemnate pe coperta a IV-a, sunt edificatoare: "... Azi, Baciu provoacă sensibilitatea celui de-al doilea deceniu din mileniul III, ba merge cu câţiva paşi mai înainte"...

 

Pin It