Vedere de pe Dealul Olarilor: Manelismul hollywoodian

Îmi cer scuze maneliştilor veritabili, am folosit sintagma din titlu pentru că sună bine, dar îmi dau seama că simpaticii (chiar dacă mai totdeauna jenanţii) versificatori în termeni de bani-duşmani-merţan-baban, gagica mea, averea mea, viaţa mea sunt lălăitori sinceri-autentici, se bucură cu tot rotundul feţei de ceea ce fac, cred în ceea ce zic, îşi merită bancnotele lipite pe frunte. Nu vor să influenţeze pe nimeni, nu-i interesează până unde ajung manelele lor, nici nu se pricep prea tare la vorbe, fac rating fără să le pese, contând pe lenea urechilor celor care-i ascultă (am fost delicat-precaut, referindu-mă numai la lenea urechilor...).

Pe când Hollywodul – Pădurea cea sfântă în traducere... A schimbat lumea, pur şi simplu. Cu capodoperele într-o mână şi cu filmanelele în cealaltă. Treabă organizată, capitalism de performanţă, bani cât nu se pot duce nici pe umeri, ce să mai vorbim de frunte, picătura chinezească transformată în răpăială de vară, film cu film cu film cu film, propagandă ca la carte, libertatea de gândire şi expresie, jos barierele, discriminarea, „pudibonderia”, political corectness de dimineaţa până seara, în paralel cu imaginea unei lumi a dezordinii – pardon, a libertăţii – totale, Sylvester Stallone plin de sânge, cu jungla plină de cadavre în urma lui, Bruce Willis plin de sânge, cu şoseaua plină de cadavre în urma lui, nici urmă de poliţist, Vestul sălbatic primar mutat în centrul New York-ului modern, postmodern, postpostmodern, în timp ce în oraşul american real poliţistul mişună, cărând la centură un întreg arsenal, sexul şi înjurătura la fiecare a doua vorbă, el şi ea, el şi el, ea şi ea, ei şi ele, peste tot se fură, se omoară, se împerechează, sigur că da, binele învinge totdeauna, iar în ultima scenă, pe lângă gluma de final, pe undeva flutură un steag, sistematic precum trenul cu care începeau filmele sovietice. Vor apărea curând androizii sexuali, din filme vor ieşi în stradă, bieţii manelişti vor continua cu gagicile lor, nu-i va atinge holiudizarea, redută a tradiţiei vor rămâne, baricadaţi în merţane. Vom ajunge, Doamne fereşte, să-i apreciem...

De decenii bune, lumea învaţă cu sârg cum să se poarte, să nu rămână cumva în urmă, în afara Pădurii... Political correctness-ul a fost tradus în mai toate limbile (poate nu în belarusă, chineză, arabă – vom ajunge, îmi vine să zic Doamne ajută!, să apreciem şi asta). Lumea toată a ajuns un circ. Ăsta-i cuvântul – circ!

“Femeia cu barbă”, “oaia cu două capete” şi “viţelul cu cinci picioare” erau minuni curente în circurile de Sântămărie ale copilăriei mele. Nu mă lăsau părinţii să mă apropii de niciuna, să nu mă sperii, să nu visez urât, doar la magicianul cu iepuri în pălărie şi la mâncătorul de flăcări îmi luau bilet. Poate de-aia, când am văzut femeia cu barbă (de ce nu bărbatul cu fustă?) la televizor, ba chiar câştigând Eurovisionul, mi-am pus palma la ochi şi m-am uitat numai printre degete, de teamă să nu apară şi oaia... viţelul... Mai mare victorie a Hollywood-ului nu mi-am imaginat. Eurovizuină, ne-a făcut! Iar numele de vedetă al câştigătoarei/câştigătorului este genial, cine i l-a ales e sigur un tip cu umor, mult trebuie să-şi fi râs în palme: Conchita Wurst! Conchita Cârnat, să ne fie clar că totul e o mare farsă. Aş adăuga şi că am pus Google translator să-mi spună ce înseamnă „conchita”, iar el mi-a răspuns: „păsărică”... cine nu crede, să verifice, chiar dacă ştie spaniolă... Genial şi semnificativ. Probabil că şi cineva din Sfânta Pădure nesfântă de lângă Los Angeles îşi râde în pumni. Măcar, lămuri-ne-vom cât de cât?

Revenind la maneliştii noştri, probabil că wurst-ul conchitei a fost ales şi pentru a-l face invidios pe Florin Salam. Să insistăm să nu-şi schimbe şi el numele... Nouă şi sârbilor ne place ca acum...

 

Pin It