URMUZ și JAMES JOYCE (IV)

Written by Prof. Elena EȘANU - ȘERBĂNESCU on 18 Ianuarie 2023.

Joyce încearcă să publice un volum de nuvele intitulat „Oameni din Duiblin”, dar fără success. Așteaptă acest eveniment câțiva ani. Romanul „Portret al tânărului în tinerețe” apare în timpul Primului Război Mondial, în 1914. „Ulyse”, publicat la Paris, este interzis mai mulți ani. Cripticul roman, „Veghea lui Finnegans” (comentat la modul superlativ absolut de către profesorul de limba engleză, Mircea Mihăeș, un adevărat savant care scrie despre „savanterii” greu de desnodat) apare în ajunul celui de Al II-lea Război Mondial. Cu alte cuvinte, cele două importante romane ale scriitorului irlandez nu se ivesc în momente de liniște, ci în vreme de război. Ne dăm seama la modul cel mai firesc al întâmplărilor că Joyce e urmărit de ghinion. Nici Urmuz nu e fericit de destin: o sănătate precară, moartea a trei membri importanți ai familiei sale: tatăl și cei doi frați, așa cum s-a mai spus.

Dacă începem observarea asemănărilor dintre cei doi scriitori despre care credem că niciunul nu a știut ceva despre celălalt, ni se pare bizară nu numai opera fiecăruia dintre ei, dar și faptul că se pot descoperi destule lucruri comune ale scrisului lor, motiv pentru care ne-am propus acest demers.

Întâi de toate, amândoi au înclinație către mitologii. În „Ulise”, Joyce, după cum se și vede din titlu, își poartă personajele sale - pe Leopold Bloom, pe soția sa, Marion Molly și pe tânărul Stephen Dedalus - prin Dublin. Întâmplările se petrec pe parcursul unei singure zi, amintind de peregrinările lui Ulise, (care țin, de fap, zece ani), personajul lui Homer din „Odiseea”. Tema romanului lui Joyce, preluată de la Homer, este aceea a oricărei călătorii a oricărui om, ca simbol al cunoașterii și al descoperiri de sine, o călătorie inițiatică. Scriitorul irlandez amintește cunoscute mituri (al sirenelor, al lui Dedal). Și Urmuz explorează mitul în „Fuchsiada”, în special pe cel al zeiței Venera, pe care îl îmbogățește, atribuindu-i o mare predilecție pentru muzică, așa cum se spunea despre Urmuz. Nici Joyce nu era departe de această înclinație. Personajele sale sunt caracterizate, uneori, prin tonurile vocii sau prin faptul că sunt cunoscătoare ale anumitor instrumente muzicale („Nu vii până în salon să vezi pianina cea nouă?” „Ulise”, p. 158 ibid.). Ba mai mult, personajul lui Urmuz, Fuchs din „Fuchsiada”, roman subintitulat și „muzical”, nu numai „eroico-erotic”, are origine muzicală: „Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa. La început, când a luat ființă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naștere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând deloc ureche muzicală.”

Asemănările pot să continue. Ambii scriitori construiesc imagini grotești: „Ismail nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit pe la ora 5 ½ dimineața, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoțit fiind de un viezure de care se află strâns legat de un odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie” ( „Ismail și Turnavitu”, „Pagini alese”, id.).

Grotesc, marca J. Joyce: „În fața unei cârciumi cu obloanele trase, un grup de gură-cască de la un șantier ascultă o poveste pe care contramaistrul lor, unul cu nasul spart, le-o spune cu umor răgușit. Doi dintre ei, ciungi, se luptă între ei într-o trântă bețivă, oloagă.” („Ulise”, p. 119, ibid.).

În privința limbajului sunt sesizabile asemănări, dar și deosebiri, acestea din urmă provenind, mai cu seamă, din faptul că unul scrie extrem de concentrat - Urmuz, iar celălalt - Joyce, cu detalii, cu amănunte, cu monologuri ce se compun din fraze întregi sau, chiar mai mult, cu indicații de regie în paranteze, precum în teatru, cu versuri construite de către personaje, cu onomatopee ce lungesc dialogul dintre personaje. Îi apropie multele figuri de stil, mai cu seamă aliterațiile, asonanțele, pleonasme, construcții poetice nebănuite, asocieri lexicale neașteptat de năctrușnice. Cei doi frați într-ale spiritului credem că sunt, în primul rând, dornici să evadeze dintr-o lume plată ce respiră aerul plictisului. Iubitori de muzică, pot încăpea într-o inspirată afirmație a unui alt iubitor de muzică, pianista Cella Delavrancea:

„…nimic nu dezvoltă mai bine suplețea cerebrală decât o <<Fugă>> de Bach, și nimic nu trezește emotivitatea decât o <<Nocturnă>> de Chopin (Cella Delavrancea, „Scrieri”, p. 17, ed. Eminescu, 1982, București). Cei doi scriitori au devenit celebri după apusul vieții lor, poate și pentru faptul că au întrunit caracteristici necesare creației literare - „suplețea cerebrală” și „emotivitatea”, pe lângă multe alte subtilități ale talentului lor artistic.

Subiectul propus de noi e doar deschis, e aproape inepuizabil și, prin trecerea inexorabilă a timpului, absurdul capătă proporții, devenind și mai absurd.