Cuvintele potrivite pentru aceste mici tablete

Au trecut câţiva ani de când am început să public primele tablete în „Argeş Expres” şi în alte reviste sau cotidiene din ţară. Mărturiseam unui redactor curios, din Curtea de Argeş, că alcătuirea acestor mici oglinzi ale sufletului meu a început aflându‑mă într‑o situaţie specifică: eram de‑o vreme la pensie, dar prietenii mei de la Colegiul Naţional „Matei Basarab”, din Bucureşti, obişnuiau să mă cheme la catedră ori de câte ori unul dintre ei se afla într‑un concediu de studii sau de boală. Cât timp eram liber, mă obişnuisem să scriu în lungi etape, cu atenţie şi migală, cu reveniri şi îmbunătăţiri - înţelegând abia acum ce înseamnă să fii cu adevărat un scriitor profesionist, dedicat cu prioritate acestei munci.

Lucram la romanul „Întâlnirea de la Muzeu”, care nu oglindea o acţiune prea complexă; în schimb mă implicam într‑o profundă analiză psihologică. Şi tocmai fiindcă voiam să mă autodepăşesc, să scriu o carte mai bună decât cele de până acum, efortul şi pretenţiile mele creşteau, migala asupra textului devenea aproape o obsesie. Păstram în minte fragmente întregi, purtându‑le de la o zi la alta, de la o noapte la alta, pe care le îmbunătăţeam şi le refăceam, transferându‑le în calculator abia după ce mi se părea că s‑au apropiat de ceea ce voiam să scriu. Când, deodată, în plină iarnă, m‑au chemat la catedră, pentru o perioadă de şase luni, în locul unei colege care intrase într‑ un concediu de studii cu plată, pentru definitivarea lucrării de doctorat. Era o onoare ce mi se făcea şi pe care n‑o puteam refuza; încât, de a doua zi, am început să plec la liceu, de pe la 6,30 dimineaţa. Încercam un sentiment contradictoriu, ca al acelui împărat căruia un ochi îi râdea şi celălalt îi plângea. Îmi râdea sufletul de bucurie că mă reîntâlnesc cu tinereţea fără bătrâneţe a elevilor adolescenţi… Dar personajele mele din carte plângeau: de ce le părăsesc tocmai în momentul în care începuseră şi ele să se bucure de‑o viaţă adevărată, ca într‑un roman bun? Ce să fac acum cu acea energie creatoare a dimineţilor în care povesteam doar despre ele? Fiecare dimineaţă îmi dăruia un nou gând, pe care trebuia să‑l conturez cumva.

Soluţia s‑a ivit pe neaşteptate: m‑am trezit cu o oră mai devreme, pe care am dedicat‑o scrisului, dar nu romanului, ci doar unor notaţii fugare: se năşteau cuvinte potrivite pentru tabletele mele; o pagină‑două de bucurie sau tristeţe, emoţii pure, simple gânduri înţelepte - care nu se mai aşezau lângă celelalte pagini ale romanului meu, ci aveau o viaţă de sine stătătoare: deveneau tabletele pe care le‑am publicat până acum, tabletele pe care le voi mai scrie o vreme, în dimineţile mele fremătătoare, până când mă voi elibera din nou, pentru a reveni la romane. Ca un izvor de apă vie, se adăugau cuvintele potrivite pentru aceste mici tablete. Într‑un fel, mă protejam pentru că‑mi descătuşam sufletul de freamătul creaţiei, lăsându‑mă apoi liber să mă dedic Istoriei literaturii române şi Istoriei literaturii universale - materii pe care le predam la catedră câtorva clase de filologie.

Dar efectul cel mai mare l‑am descoperit mai târziu: când prietenii mei, cititorii argeşeni, mi‑au mărturisit că le plac tabletele mele, că miercurea cumpără „Argeş Expresul” numai ca să le citească din zori şi că, de fapt, ei erau atât de ocupaţi încât nu mai aveau timp să citească romane mai ample… pe când tabletele… ce bine că sunt aşa de scurte…

 

Pin It