Alte mirări şi probleme

Nu am epuizat săptămâna trecută curiozităţile şi mirările, întrebările la care nu am răspuns şi problemele la care nu am soluţie. Nici nu e rău asta, nu ar fi deloc bine să încetez a mă mira sau, şi mai stresant, să încep a avea răspunsuri, dar să nu am întrebări pentru ele... E adevărat, în cazul al doilea aş putea ieşi din situaţia neplăcută a surplusului de răspunsuri punându-mi întrebarea „la ce întrebare răspunde afirmaţia cutare?”... Dacă sunt în stare să-mi răspund, am scăpat de un stress, dacă nu, am rămas cu o „temă de cercetare”, oricum e bine.

Cad, totuşi, uneori, în situaţii confuze, în care am şi o întrebare şi un răspuns, dar nu ştiu dacă cele două chiar se leagă. Un exemplu, în grabă. Întrebare: de ce creşte cu atâta dezinvoltură economia Chinei? Răspuns: pentru că multe chinezării sunt de unică folosinţă sau se strică repede, deci trebuie tot repede înlocuite. Să fie aici explicaţia? De ce nu, doar consumul stimulează producţia, producţie înseamnă funcţionarea economiei, funcţia creează organul, organul de partid e infailibil. Aristotel ar trebui să zâmbească satisfăcut ascultându-mi, din Olimp, raţionamentul. Continui: dacă partidul decide că fiecare veston trebuie să aibă un nasture în plus, un miliard de nasturi în plus înseamnă un adaos serios la PIB. Gluma circula pe vremuri, aici doar o reiau, citând folclorul urban ca bibliografie, pentru a formula o problemă: de câte ori se poate aplica strategia asta? Răspunsul e contextual, depinde de veston, depinde de nasturi, depinde de partid. La rigoare, pentru a scoate economia din impas, se pot pune nasturi de jur împrejurul mânecilor, mijlocului, gulerului şi progresul e aproape nelimitat. (Ideea nu funcţionează la economii cu numai patru milioane şi ceva de salariaţi şi cinci milioane şi ceva de pensionari, ca la noi, decât dacă se decide ca salariaţii să poarte fiecare câte un veston iar pensionarii câte două. Peste cămaşă, sub cămaşă – nu contează. Dar ce partid poate decide asta?! Pe de o parte, ar trebui să avem şi noi un partid infailibil, pe de altă parte, ar trebui să vedem vestoane şi prin Parlament, dar prea ar aminti de zeghea dungată, la modă în ultimii ani...)

Revin la probleme, că mă iau cu politica şi-mi pierd şirul.

Mă frământă de multă vreme o întrebare practică şi interesantă, vă spun doar că se referă la modul cel mai eficient de a urca scările, din treapă în treaptă sau din două în două trepte – nu spun mai mult, o dezbat data viitoare pe îndelete, că merită.

 

Divulg însă alte două probleme, şi mai practice şi mai interesante, din categoria celor care pot duce la Premiul Nobel dacă sunt soluţionate. Nu glumesc, acesta este paragraful serios al articolului. Pe scurt: cald se poate obţine imediat din electricitate, bagi o sârmă în priză şi te-ai ars, rece numai cu maşinării complicate, gen frigider, demoni Maxwell care separă caldul de rece. O asimetrie ciudată, stânjenitoare. Cine inventează „sârma” potrivită, care face gheaţă atunci când e băgată în priză, dă lovitura. Din aceeaşi zonă a electricităţii e problema înmagazinării energiei în general. Răutatea cu „găleata de curent” e pentru ucenici inocenţi, dar, dacă ne gândim bine, nu e deloc de glumă. Ştiţi probabil că există hidrocentrale care funcţionează cu apă urcată dincolo de baraj folosind electricitate de prisos, produsă de panouri solare, de exemplu. E singura soluţie de mare capacitate pe care o ştim: transformăm energie electrică în energie potenţială, pe aceasta în electrică şi tot aşa. Dar nu poţi pune energie potenţială sub capota maşinii sau în locomotivă. Inventatorului „găleţii care ţine curent” îi garantez celebritatea – Premiul Nobel e doar un pas... 

Pin It