Nedumeriri faţă de noi înşine

Unele fapte nu le înţelegem deplin şi nu le putem explica din comportamentul celorlalţi. Fiecare om are un mod aparte, doar al lui, de a gândi şi de a acţiona, de aceea hotărârea cea mai bună o ia el însuşi, fără a fi obligat să dea explicaţii celorlalţi. Poate că de aici se ivesc o serie de nedumeriri, din partea celor din jur; pe unele le descifrăm pe parcurs, din derularea faptelor; pe altele ni le lămureşte chiar cel implicat în acţiune.

Dar mult mai rar, însă cu atât mai puternice în evoluţia noastră, sunt nedumeririle faţă de noi înşine. Suntem o singură persoană - deci nu avem cu cine ne contrazice; luăm o hotărâre în funcţie de interesele noastre, deci nu avem cu cine concura; în aceste cazuri, ar trebui să fim mulţumiţi faţă de ceea ce facem şi să ne înţelegem sufletele; să ne putem explica hotărârile.

Cum se nasc atunci nedumeririle faţă de noi înşine?

Alteori, dintr‑o reacţie sufletească de atracţie sau respingere faţă de o anumită persoană, căreia cuvintele noastre i se adresează, parcă fără a ne consulta creierul, făcându‑i promisiuni, pe care apoi nu le putem onora. Ulterior, dintr‑o necunoaştere suficientă a persoanei cu care intercondiţionăm şi care, mai târziu, ne dezamăgeşte.

Din toate aceste exemple - şi încă altele - pe care le‑am putea căuta, observăm că mai întâi se produce fapta, sau are loc hotărârea necugetată, pentru ca abia apoi să se ivească nedumerirea. Drumul cel mai bun ar fi invers: să ne descifrăm, iniţial, nedumerirea şi abia apoi să acţionăm, în cunoştinţă de cauză. Înfăptuind doar hotărâri bine chibzuite, nedumerirea faţă de noi înşine dispare de la sine.

 

Pin It