Curiozitatea a omorât pisica

Am pus în titlu un proverb, cam descurajator la adresa curioşilor, dar mă grăbesc să mai adaug unul, pozitiv de data asta, pare mai degrabă un citat din scrierile unui curios uşor lăudăros, dar internetul îl dă drept proverb franţuzesc (cinste franţujilor!): „Nu suntem curioşi decât în măsura în care suntem instruiţi.” Pedagogii vorbesc numai de bine despre curiozitate, despre talentul/deprinderea de a ne mira/din copilărie până cât mai târziu - şi sunt cu totul de aceeaşi părere, pot demonstra că obiceiul mi-a folosit în profesie. Sigur, una e să fii curios cum funcţionează o jucărie - şi s-o faci bucăţi, alta e să te întrebi cum merge un ceas - şi să-l strici, şi cu totul alta să încerci să afli cum funcţionează, că tot am adus vorba, o pisică... (Dacă e să fim analitici, proverbul din titlu nu ne spune dacă pisicii i-a cauzat curiozitatea proprie sau a altcuiva...). La fel, una e să fii curios ca inginer, să zicem, şi alta e să te întrebi cu cine e plecată la schi verişoara secretarei şefului, atunci când secretara îţi spune că şeful e la schi.

Să apelăm şi la clasici, că ei o spun mai frumos: „Nu am niciun talent anume. Sunt doar extraordinar de curios.” Dar: „Curiozitatea îi impinge pe unii să descopere America şi pe alţii să asculte la uşă.” Aşa zice mister Google că ar fi zis Albert Einstein, respectiv, José Maria Eça de Queirós (scriitor portughez, de-aia are atâtea nume).

Am ieşit din zona serioasă a discuţiei, pot să adaug şi un minibanc: un melc a murit de curiozitate, privind într-o priză... Că nu numai pisicile...

Eu voiam însă să fiu autobiografic şi să mărturisesc din uimirile mele, unele stinse între timp, altele încă mirări care-şi aşteaptă clarificarea.

Una din prima clasă: la ce e bună pălăriuţa ciobănească de pe Râul Doamnei, aceea mică, cu borurile de un deget, în prelungirea ţuguiului de deasupra, stând în echilibru instabil pe vârful capului, nu te apără nici de soare, nici de ploaie, nici de frig, un moft, cam ca tichiuţa evreiască, doar că kipa are un evident rol simbolic, mă îndoiesc că ciobanul, pe munte, poartă moftul acela pe cap fără să-i folosească la ceva. Şi la ce i-ar putea folosi? La băut apă, la adunat fragi, la ţinut tutunul la adăpost de ploaie? Nici, nici, nici - mi-a explicat un purtător de pălăriuţă, presupun că ştia ce spune: pe vremuri, numai baciul purta aşa ceva, baciul stătea mai tot timpul în stână, nu avea nevoie de acoperiş cu folos, pălăriuţa era semnul că era baci, şef adică; azi, toţi plimbă aşa ceva pe cap, toţi se dau baci... Râdea ghiduş nebaciul care-mi dădea explicaţia şi-şi rotea mândru ţuguiul de pe creştet.

Din categoria a doua: la ce sunt bune bubuzoaiele acelea răzbuzate, răzbubuzate, din profil arătând ca la un peşte obez şi supărat pe deasupra, din faţă cât jumătate din faţă, care apar, mai ales după ora zece seara, la televizor; e cineva care spune că sunt frumoase? dacă nu sunt considerate frumoase, au alte calităţi, să zicem, din zona tactilului? N-am cum să aflu, doar dacă mă fac ruj şi mă vând cui trebuie - că de mult ruj e nevoie pentru a acoperi răzbubuzele acelea. Vin apoi întrebările mai tehnice. Cum se întreţin, au o valvă de umflare, ca mingile de fotbal şi ca roţile de bicicletă, iau pastile ca să li se îngroaşe, dau cu gura de marginea chiuvetei înainte de a intra în studio? Există competiţii - dacă nu la noi, măcar prin ţările producătoare de silicon? Care sunt criteriile de evaluare? Se măsoară în grame/kilograme sau în centimetri? Contează şi rezistenţa la efort? La ce fel de efort? Există asigurări şi pentru răzbubuze?

Şi aşa mai încolo - cât mai încolo! Nu-mi răspundeţi, nu sunt curios, sunt numai mirat...

Pin It