Cula Brătienilor - Şuici

Pe Valea Topologului, casele se prind precum într-o horă imensă în aşezările statornicite de o parte şi de alta a râului. La Şuici, imaginea unor vremuri tulburătoare de nelinişte este evocată arhitectural prin fostele cule care şi-au schimbat între timp aspectul lor fortificat, ori s-au năruit, stăruind doar în amintirea încă vie a localnicilor, precum şi în memoria de neşters a însemnărilor de călătorie.

Cercetător pasionat şi avizat al "antichităţilor" din districtul Argeş, Alexandru Odobescu consemna, în anul 1860, pe itinerarul său argeşean, popasul la Cula Brătienilor din Şuici, al cărei proprietar era un anume Tomiţă Pleşoianu, casa părându-i-se "o zidire foarte originală şi de un stil mai arhaic decât vârsta ei. E prea îngustă, înaltă cât se poate, cu ferestre prea mici şi numai la catul de sus, care a fost ardicat, cu acoperiş înalt de şiţă şi cu proptele de zid împrejur.".

Cula fusese ctitorită la începuturile veacului al XIX-lea, pe malul stâng al Topologului, de către Ioniţă Brătianu, fiul lui Ene Brătianu, fost vătaf al Plaiului Loviştea, cu sediul la Şuici. Această construcţie fortificată, edificată din piatră şi cărămidă, pe un teren denivelat, formată din două corpuri distincte (corpul principal etajat, destinat locuinţei şi corpul secundar - pe trei niveluri şi consolidat prin contraforturi - constituind bastionul de apărare cel mai bine amenajat), prezenta, sub raport constructiv, un caracter unitar, comunicaţia dintre ele asigurându-se la nivelul primului etaj.

Turnul era prevăzut cu un balcon de lemn în consolă, la etajul al doilea, în legătură directă cu o sală în care se putea accede, pe o scară fixă, de la primul etaj, unde, o scară mobilă permitea comunicaţia cu un beci, din care, printr-un tunel, era posibilă o evacuare în cazuri extreme, în exteriorul clădirii.

Într-o amplă referire la Cula Brătienilor, istoricul de artă Radu Creţeanu detalia, în opera sa consacrată culelor din România, planul acestei construcţii fortificate: "Parterul corpului principal cuprindea vestibulul închis printr-o uşă în două canaturi masive de stejar de 20 cm grosime care se baricada pe dinăuntru cu o bârnă proptită sus în uşă şi jos în pragul beciului, bucătăria, scara de acces la etaj şi beciul. Etajul cuprindea o sală lungă şi luminoasă din care dădeau trei dormitoare. Din fundul sălii, o uşă tot de stejar masiv însă cu un singur batant, dădea în <<donjon>>. Parterul acestuia era ocupat de un al doilea beci fără comunicaţie cu primul, precum şi de haznaua latrinelor de la etaj, cu uşa pentru vidanjare între cele două contraforturi. Se pare că un tunel al cărui orificiu era închis printr-un chepeng pornea din beci şi răspundea la o oarecare distanţă de clădire într-o vâlcea. Etajul întâi cuprindea o sală cu numeroase metereze, o cămară şi cele două closete menţionate mai sus; din sală, se putea coborî printr-un chepeng, cu ajutorul unei scări mobile. O scară de lemn fixă ducea la etajul al doilea compus dintr-o sală care se deschidea pe un balcon de lemn în consolă şi dintr-o cameră de locuit, singura din corpul respectiv.".

Reproducerea in extenso a descrierii configuraţiei planului interior al culei a fost generată de speranţa că o posibilă refacere a acestui obiectiv va fi facilitată şi prin consemnarea reprodusă, pentru a se respecta modul de organizare specific acestei construcţii fortificate; desigur de un real folos vor fi, mai ales, imaginile de epocă reproduse din volumele menţionate la bibliografia selectivă. Cula Brătienilor a fost distrusă în urma unui puternic incendiu în anul 1913, a doua zi după sărbătoarea Floriilor, "când a luat foc de la coşul sobei şi a ars până la Paşti, murind de ciudă şi stăpânul casei, Ion, fiul lui Iancu Brătianu, la 33 de

ani".

 

Pin It