Nicolae Bălcescu:

om politic, istoric, teoretician şi militant de frunte al generaţiei paşoptiste (1840-1860)

29 iunie 1819 - 29 noiembrie 1852

În viziunea istoricilor, N. Bălcescu este cea mai luminoasă figură a epocii paşoptiste. Scurta sa viaţă, de numai 33 de ani, şi-a dăruit-o până la jertfă, cauzei poporului său. 

Notă: Vârsta de 33 de ani parcă este predestinată personalităţilor emblematice ale poporului român, care şi-au dăruit viaţa pentru binele, libertatea şi demnitatea neamului. Mare revoluţionar, fondator al istoriografiei române moderne - N. Bălcescu a trăit doar 33 de ani. M. Eminescu - „expresie integrală a sufletului românesc”- şi-a încheiat viaţa activă la 33 de ani (1883), întrucât în ultimii 6  ani a fost mai mult bolnav. Marele filozof, poet, dramaturg, eseist şi prozator Lucian Blaga a trăit 66 de ani (1895-1961). Unul dintre cei mai mari matematicieni şi poeţi ai neamului nostru - I. Barbu/ Dan Barbilian a trăit tot 66 de ani (1895-1961). Tot 66 de ani a trăit şi George Călinescu - prozator, poet, dramaturg, cel mai de seamă istoric şi critic literar din literatura română.

Vocaţie revoluţionară

Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti,  la 29 iunie 1819, fiu al lui Barbu Petrescu – serdar (boier care făcea parte din Divan) şi al Zincăi Petrescu (n. Bălcescu). După moartea soţului, Zinca şi-a reluat numele de fată – Bălcescu - după acela al unei moşii din localitatea Bălceşti din judeţul Vâlcea, moşie care era proprietate a unui frate al ei.

Familia Barbu şi Zinca Petrescu a avut cinci copii: trei băieţi şi două fete. Cu veniturile ei, Zinca a reuşit să-şi întreţină copiii la studii, chiar şi în străinătate. Nicolae a început să înveţe limba greacă, cum se obişnuia în familiile înstărite, în casa părintească, apoi la Colegiul „Sf. Sava”, unde s-a remarcat în domeniul istoriei, al limbii franceze şi al trigonometriei. Bălcescu îşi impresiona profesorii şi colegii prin inteligenţă, memorie şi sârguinţă. În anul 1838 s-a înrolat ca voluntar în armată, dar s-a retras repede, deoarece organizase lecţii de istorie naţională, din proprie iniţiativă, printre ofiţeri şi ostaşi. În anul 1840 a luat parte la un complot condus de Dimitrie Filipescu. Acest complot, din care mai făcea parte Eftimie Murgu, urmărea răsturnarea lui Alexandru Ghica, proclamarea drepturilor omului şi abolirea clăcăşiei. Acţiunea revoluţionară a fost descoperită şi reprimată, iar revoluţionarul Bălcescu a fost întemniţat pentru 3 ani. A fost eliberat după 2 ani, dar cu sănătatea zdruncinată. În anul 1843, împreună cu I. Ghica şi Chr. Tell, a înfiinţat organizaţia revoluţionară secretă „Frăţia”. Ca istoric şi ca publicist a debutat cu studiul „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” (1844). Împreună cu August Treboniu Laurian,   din Transilvania - lingvist, istoric şi revoluţionar - a editat revista de istorie „Magazin istoric pentru Dacia” (1845) - revistă care a avut un rol însemnat în cristalizarea ideologiei paşoptiste şi în crearea istoriografiei moderne naţionale. În această revistă, Bălcescu a publicat studiul „Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor”, apoi câteva scurte monografii: „Ioan Tăutul”, „Miron Costin”, „Spătarul Ioan Cantacuzino”, precum şi articolul „Despre starea socială a muncitorilor plugari în Prinţipatele Române în deosebite timpuri.”

   Istoric cu spirit vizionar

Între anii 1846-1848, N. Bălcescu s-a aflat la Paris unde a studiat prin biblioteci şi arhive, a strâns documente pe cont propriu şi a ascultat înflăcăratele discursuri ale unor revoluţionari francezi. La Paris i-a întâlnit pe Ion Ghica, M. Kogălniceanu, Costache Negri, C.A. Rosetti şi pe fraţii  Brătianu şi a luat parte la constituirea „Societăţii studenţilor români”. Revenit în patrie, N. Bălcescu a jucat un rol activ în pregătirea Revoluţiei din Ţara Românească din 1848, militând pentru împroprietărirea clăcaşilor prin exproprierea marilor moşieri, desfiinţarea iobăgiei, votul universal şi pentru o politică de rezistenţă faţă de Imperiul Otoman. După înfrângerea Revoluţiei, Bălcescu a trecut în Transilvania, unde a dus tratative între revoluţionarii români, care aveau în frunte pe Avram Iancu şi revoluţionarii maghiari, conduşi de Lajos Kossuth şi generalul Bem. Dar victoria trupelor habsburgice, ajutate de cele ţariste, i-au spulberat dorinţa de a vedea reînviată Revoluţia din Ţara Românească, prin împăcarea revoluţionarilor maghiari cu cei români din Transilvania. 

Exilat, înhumat la Palermo

Refugiat la Paris, în 1849, N. Bălcescu a editat revista „România viitoare” (1850), unde a publicat articolul „Mersul revoluţiei la români”, precum şi poemul în proză a lui Alecu Russo „Cântarea României”. În acelaşi timp s-a dăruit operei sale principale „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”- o monografie neterminată a marelui voievod (a rămas la capitolul al 33- lea). Este o lucrare de savantă erudiţie şi înaripată poezie, care-şi propune să reînvie o epocă şi să întruchipeze în personalitatea lui Mihai Viteazul - realizatorul primei Uniri a celor trei Ţări Româneşti în anul 1600 - destinul unei idei care vibra puternic în sufletul tuturor românilor din perioada paşoptistă. Lucrarea se impune şi prin compoziţie, limpezimea ideilor, armonia şi muzicalitatea frazei, stilul elegant şi energic în care sunt incluse şi procedee caracteristice epopeii.

Sfâşiat de boala de piept de care suferea de mai mult timp, patriotul revoluţionar a dorit să revină în patria lui în vara anului 1852, dar autorităţile vremii i-au refuzat intrarea în ţară. Ascultând de sfatul unor medici, marele patriot N. Bălcescu s-a stabilit la Palermo în Italia, unde la 29 noiembrie 1852, la vârsta de numai 33 de ani s-a stins din viaţă. Nefiind asistat de rude, prieteni sau compatrioţi, osemintele acestui mare român au fost aruncate în groapa comuna a morţilor săraci. Opera sa principală a fost publicată abia în 1878 prin grija lui Alexandru Odobescu, sub titlul „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul.”

Viaţa lui N. Bălcescu a fost o ardere continuă la focul pasiunilor înalte, model de exemplaritate prin dragoste de neam şi ţară şi prin frumuseţea vieţii interioare.

 

Pin It