Vindecarea de sine

Nu m‑am putut vindeca de mine; cred că nu voi reuşi niciodată; acest sentiment e uneori ca o povară, alteori ca un blestem; foarte rar ca o fericire. Şi a început încă demult, de când am devenit conştient că viaţa mea e unică şi complexă şi că nimeni nu poate trăi, în afară de mine, în cercul ei de lumină.

Bucuriile acestei existenţe pot să le împărtăşească şi alţii - dar nu cred că la fel ca mine… Am trăit o iubire unică şi mai multe iubiri obişnuite, dar nici una asemenea celeilalte, nici la fel ca alţii. Cum să mă vindec de aceste iubiri, când ele au înflorit pe trupul meu ca nişte lăstari de carne? Cum să mă despart de senzaţiile acestor iubiri, când ele au fost numai ale mele, ca niciunele altele? Apoi am început să scriu; m‑am dedublat, m‑am triplat, m‑am multiplicat în treizeci şi una de măsuri literare - operele mele, în variantele mele multiple -  şi fiecare dintre ele pune mărturie că nu mă pot vindeca de mine…

Vindecarea de sine nu este un orgoliu, nici o limită de neatins, nici un zbor în vis, de unde te‑ai mai putea întoarce: este tot ceea ce am devenit eu, conştient de mine, aşa cum fiecare om ar trebui să fie conştient de sine, până la gradul superlativ al trăirii.

Nu ni s‑a dat decât o singură viaţă; cum ne‑am putea vindeca de bucuriile ei?

 

Pin It