George Călinescu - critic şi istoric literar, eseist şi estetician, prozator şi poet, dramaturg şi publicist (19 iunie 1899-12 martie 1965)

George Călinescu face parte din seria personalităţilor de formaţie enciclopedică, deschisă în cultura română de Dimitrie Cantemir şi continuată de I.H.Rădulescu, B.P. Hasdeu, N.Iorga. Personalitate fascinantă, Călinescu a fost o plăsmuire de geniu a pământului românesc şi a acestui popor, una dintre cele mai fertile şi inspirate minţi de cărturar de la Dimitrie Cantemir până în zilele noastre - cum îl caracteriza Geo Bogza. Umanist de formaţie renascentistă, posedat de setea erudiţiei, de tentaţia armoniei şi de tendinţa spre enciclopedic, dar şi spre exhaustiv, George Călinescu a aspirat să fie un creator total, afirmându-se, concomitent, ca poet şi prozator, critic şi istoric literar, dramaturg şi eseist, publicist şi profesor universitar. În toate aceste domenii a îmbogăţit patrimoniul valorilor naţionale cu opere fundamentale, dintre care menţionăm: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941); „Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932); „Opera lui Mihai Eminescu”; „Principii de estetică”; „Estetica basmului”; „Poezii”(1937); romanele  „Enigma Otiliei” şi „Bietul Ioanide”; „Cronica optimistului”- publicistică; „Şun sau Calea neturburată”- dramă.

Autorul însuşi îşi definea opera într-o parafrază după o odă a poetului latin Horaţiu: „Mai tare decât bronzul am ridicat cetate,/ Mai naltă decât Babel cea din antichitate,/… Nu voi pieri cu totul; prin ce-am scris şi am cântat/ Îmi va rămâne chipul într-un bazalt sculptat;/ De unde-s, cum mă cheamă, nu se va scrie-un rând,/ Dar harfa până sus, va spune mult vibrând.” („Mai tare decât bronzul”)

 

Istoric şi critic literar

 

Opera lui George Călinescu este unitară, în sensul că aceleaşi modalităţi estetice circulă de la proză la istorie literară, de la critică la poezie, într-un univers literar coerent. Criticul este dublat de creator. George Călinescu a creat o metodă nouă în critica literară, similară creaţiei, conform principiului conform căruia „a înţelege înseamnă a crea din nou, a reproduce în tine momentul iniţial al operei”. „Criticul - susţinea acesta - este şi el un poet în felul lui, un creator şi, de altfel, numai criticii poeţi au înţeles cu adevărat poezia.”

Pentru George Călinescu, critica şi istoria literară sunt opere de creaţie, ele fiind două momente ale aceluiaşi proces: „Nu poţi fi critic fără perspectiva istorică, nu poţi face istorie literară fără criteriul estetic, deci fără a fi critic.” „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” este - aşa cum spunea autorul însuşi – „o ştiinţă inefabilă şi o sinteză epică”. În această operă fundamentală, de referinţă în cultura română, scriitorii devin personaje ca într-un roman, grupate în trei categorii tipologice:

- tipul boierului generos, revoluţionar din inteligenţă, ideolog ardent, fraternizând cu masele: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu ş.a.; 

- tipul ruralului, ideolog pătimaş, alături de ţărani, cu repulsii faţă de aristocrat: M. Eminescu, G. Coşbuc, L. Rebreanu ş.a.;

- tagma balcanicilor, a micilor târgoveţi sau boiernaşi: Anton Pann, I.L. Caragiale, I. Minulescu, I. Barbu, T. Arghezi, Urmuz ş.a.

În „Istoria literaturii române…” G. Călinescu face o critică completă: sociologică, psihologică şi estetică, într-o viziune grandioasă, pornind de la miturile naţionale şi terminând printr-o sinteză a specificului nostru naţional. Vocaţia de istoric şi critic literar, pregătirea filozofică, talentul artistic şi cunoaşterea literaturii universale sunt puse în evidenţă în această excepţională operă, în care judecăţile despre cărţile analizate sunt profunde şi originale. În analizele sale, G.Călinescu a folosit în mod prevalent interpretarea estetică, fără să ocolească biografiile scriitorilor. Iată, de pildă, portretul lui Dimitrie Cantemir: „Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, …academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, D. Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru.” Portretul de orator al lui N. Iorga e viu şi dinamic, bazat pe o fină observaţie psihologică. La cursuri universitare, Iorga este înfăţişat ca un personaj fabulos, comparabil cu zmeul din poveste: „N. Iorga avea multe afinităţi cu zmeul din poveste. După cum buzduganul acestuia îşi preceda stăpânul, izbind în poartă, în uşă, spre a se aşeza apoi, singur, în cui, tot astfel, glasul profesorului Iorga se auzea indistinct pe scări şi pe coridoare”… Călinescu ilustrează în cel mai înalt grad acel stil critic rămas, pe drept cuvânt, cu epitetul de „călinescian”: colorat, concis, îndrăzneţ, adesea paradoxal. Are geniul definiţiilor, al asociaţiilor şi al etichetărilor plastice ce rămân întipărite în memorie. În formulări lapidare, G. Călinescu fixează pentru eternitate un scriitor, o operă, un eveniment. De pildă, Calistrat Hogaş este prezentat ca „un maniac la modul sublim… Hogaş e un scriitor minor, însă un minor mare, scriind o proză genială şi nesigură.” Despre Gr. Alexandrescu spunea că este „un elegiac de tipul romantic şi, în acelaşi timp, un moralist la modul clasic”. În eseul „Pseudo-kinegetikos”, „Odobescu bate câmpii cu graţie.” Despre Sadoveanu afirma că este „un realist cu viziune romantică şi un romantic care aduce detalii ca un realist, un contemplativ”. Despre I. Creangă susţinea că este „expresia monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român sau, mai simplu, a poporului român însuşi surprins într-un moment de genială expansiune.” G.Călinescu nu a fost niciodată interesat, în biografia scriitorilor, de epuizarea datelor exterioare ale vieţii acestora, ci de portretul lor spiritual. Sursa documentară cea mai importantă a fost pentru G. Călinescu opera scriitorului, pentru că aici creatorul îşi relevă cel mai adânc chipul moral. G. Călinescu respinge genul biografiei romanţate, care inventează pe seama scriitorului fapte, cuvinte, gânduri imposibil de verificat, întemeindu-se consecvent doar pe documente şi pe pagini din operă cu caracter de document. În „Viaţa lui Ion Creangă”, de exemplu, G. Călinescu descrie interiorul bojdeucii din Ţicău şi apoi îi pune pe Creangă şi pe Eminescu să converseze astfel: „Eminescu, trecându-şi mâna prin păr, îi va fi declamat cu glasul lui profund, privind în grindă, lucruri ce-l dureau şi pe Creangă: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!”… Sau, văzând că s-a golit carafa de vin, poetul declama: „Ah, garafă pântecoasă, doar de sfeşnic mai eşti bună!/ Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde/ Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde,/ Bani n-a mai văzut de-un secol, vin n-a mai băut de-o lună”. - „Curat, trebuie să fi zis Creangă, minunat de potrivire - cum am fost eu sărac ieri şi alaltăieri şi săptămâna trecută şi în an şi în toată viaţa, apoi nu am mai fost de când sunt eu”. Din exemplele date se constată principalele caracteristici ale stilului lui G.Călinescu de istoric şi critic literar pe care le reluăm într-un mod succint. Este un stil lapidar, uneori aforistic, intelectual şi artistic, incitant prin capacitatea speculativă. Fraza uimeşte prin claritate şi prin vibraţie. Expresia e concisă, metaforele sunt memorabile.

În anul apariţiei acestei capodopere - „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” - autorul spunea că a fost publicată în  „timpuri de suferinţă naţională (1941), cu scopul de a da oricui încrederea că avem o strălucită literatură, care slujeşte drept cea mai clară hartă a poporului român.”

 

Pin It