În căutarea de sine

Ştim că nu ne‑am pierdut niciodată, fiindcă acest fapt, în mod real, nu este posibil; totuşi, ne căutăm!

Trupul nostru este acelaşi, casa în care locuim o cunoaştem demult; ne‑am obişnuit cu veşmintele, cu hrana, cu apa, cu mediul înconjurător. Şi, totuşi, ne căutăm! Ce ne căutăm? Poate sufletul, adică acea împăcare cu sine, de care avem nevoie pentru a merge mai departe… Dar ştim că, deşi nu‑l putem vedea, nici mângâia, nu‑l putem proiecta printr‑o imagine de sine stătătoare, sufletul aparţine trupului nostru, alcătuit din percepţii şi senzaţii, din raţiuni şi proiecte, din combinaţii subtile ale unor părţi componente ale trăirilor noastre.

Poate că ne căutăm ceea ce nu avem suficient: proiectele care aparţin viitorului. Căutarea de sine este transmiterea a ceea ce putem deveni. Uneori, de intensitatea acestei căutări depinde împlinirea noastră cu adevărat.

Alteori, căutarea de sine înseamnă şi o purificare: ne căutăm alţii, renunţând la ceea ce ne incomodează, la ceea ce considerăm că nu ne mai ajută şi nu ne mai aparţine. Dar cel mai mult căutarea de sine se realizează în operele artistice, acolo unde ne găsesc şi ceilalţi, nu cum suntem, ci cum am dori să fim – cum şi ei ar vrea să fim…

Iată o formă nobilă de transfigurare, care poate deveni, într‑un fel, cheia de sol a împlinirii noastre, în proiecţiile viitoare, spre care tindem.

 

Pin It