Economisiți timp și bani abonându-vă la  la orice poștaș sau oficiu poștal din județ ori din țară!
Abonamentul pe o lună costă 15 lei, pe trei luni 42 de lei, pe șase luni 80 de lei, iar pe un an 150 de lei.

La curtea lui Urmuz - Omagiu seniorilor plecaţi

Cu sau fără legătură cu pandemia (de cele mai multe ori, fără), în ultimele luni ne-au părăsit mulţi, prea mulţi deodată, seniori ai culturii argeşene – nord-argeşene, pentru că mă refer numai la Curtea de Argeş şi la localităţile din jur, mă gândesc numai la participanţii direcţi la viaţa culturală a oraşului (dacă privim mai departe, spre Piteşti de pildă, lista va deveni si mai lungă).

Cezar Bădescu,

Constantin Duţă,

Ion C. Hiru,

Mihai Tiţa,

Nicolae Cucu Ureche,

Ion Vasilescu,

Constantin Voiculescu…

I-am enumerat alfabetic, i-am scris unul sub altul, pentru a li se vedea mai bine numele. Dumnezeu să-i ţină în preajma Sa, în Lumea de Lumină, noi să-i ţinem de exemple, de „fraţi mai mari”, de reprezentanţi ai unei vremi care nu se va mai întoarce.

Au fost personalităţi bine conturate, fiecare activ în felul lui, unic în felul lui, împreună completându-se, formând un grup, coagulând în juru-le o comunitate.

Fiecare lăsând un gol în urmă, pe care nu trebuie să încercăm să-l umplem prin imitare, pentru că nu putem imita nici zâmbetul înţelept al profesorului Mihai Tiţa (aş reaminti-o şi pe la fel de înţelept-zâmbitoarea doamnă profesoară Silvia Tiţa), nici entuziasmul niciodată dezminţit al mai tânărului Cucu Ureche, talentatul şi mereu activul, cu care mult şi frumos am colaborat, contând poate şi originile cicăneştene comune. Apoi, aşa cum viaţa culturală a Arefului datorează enorm dăruitului întru comunitate profesor Cezar Bădescu, la fel viaţa culturală a Domneştilor datorează profesorului Ion C. Hiru, neliniştitul, mereu scriind, editând, tipărind – doi „dascăli de ţară de modă veche” (e un titlu de nobleţe aici, o spiţă tot mai rară, din păcate), intelectuali ai locului adică, conştienţi de menirea lor de educatori şi ziditori (tradiţional, preotul, primarul şi învăţătorul dădeau contur individualităţii culturale – şi nu numai – unui sat). Dedicaţi scrisului Constantin Duţă şi Ion Vasilescu, „profil de cenaclist” cel de-al doilea, inimoşi-altruişti amândoi. L-am lăsat la urmă pe cel plecat cel din urmă, pe „străjerul limbii române”, profesorul Constantin Voiculescu. Dragostea pentru limba română îi era dublată de priceperea filologică şi de disponibilitatea de a ajuta (timp de mai mulţi ani, am trimis liniştit la tipar revista „Curtea de la Argeş”, pentru că ştiam că profesorul îi făcuse o lectură finală).

Nu-i putem imita în felul de a fi sau în ceea ce făceau – dar trebuie măcar să încercăm să-i imităm în dăruirea pentru cultură şi pentru comunitate, în bunătatea pe care toţi, absolut toţi, o aveau, în zâmbetul care le înfrumuseţa chipurile ori de câte ori se întâlneau cu alţi oameni.

Ar trebui să avem o revelaţie: toţi aceşti „fraţi ai noştri mai mari” erau nişte înţelepţi. Construiau, lucrau, se bucurau – se bucurau şi de bucuria altora. Câţi ca ei? Câţi ca ei?... Multe avem de reamintit şi de învăţat de la seniorii care ne privesc acum din Lumea de Lumină. Să ne purtăm ca şi când ne-ar putea vorbi de Acolo… ca şi când ne-ar zâmbi în continuare… să ne purtăm în aşa fel încât să le merităm zâmbetul…

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

 
 

 

 

 

Pin It

     Ți-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!