VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR Am fugit de pe Facebook...

Am mărturisit, gata, păcatul e pe jumătate iertat... Am făcut-o de frică, din inconfort, dintr-un sentiment de jenă. Mi se părea uneori că sunt, ca în unele vise, surprins în centrul oraşului, în miezul zilei, în pijamale (cine se pricepe la tălmăcirea viselor să ţină tălmăcirea pentru el/ea, presimt că nu e de bine să te plimbi, fie şi-n somn, pe bulevard, cu ochii roşii, nepieptănat şi cu haine în dungi pe tine...). Toată lumea ciripea, posta, şeruia, ciupea, scria în cronologie, dădea şi primea like-uri, invita, comenta, adăuga poze, eu stăteam, priveam ca prin geam toată vânzoleala şi nu înţelegeam mai nimic, parcă eram în supermarket la mijlocul cumpărăturilor de Crăciun. (Mă obosesc cumpărăturile de Crăciun, nu pricep de ce oamenii tocmai în ajun cumpără portocale şi mă enervez că în fiecare an uit să cumpăr portocale şi trebuie să merg la supermarket tocmai în ajun...) 

Socializare se numea vânzoleala. Socializare pe reţea. Iar de vreme ce piaţa Facebook e plină, înseamnă că sunt destui contemporani ai mei care au nevoie de aşa ceva, li se potriveşte, ştiu să folosească maşinăria, au timp să privească pozele cu copii sau fără, cu pisici, câini, flori sau fără, cu nasturi la bluză sau fără, cu bluză sau... Eu n-am timp, n-am poze. Mă simţeam ca un dinozaur printre iepuri cu leduri în urechi. Periodic eram şi mustrat, că „nici nu ştii câte s-au întâmplat pe Facebook de când nu ţi-ai mai deschis pagina”, sau, şi mai dojenitor, „Gheorghe, de două săptămâni n-ai mai postat nimic”. Leneşule! Lumea abia aşteaptă (haida, de!) mesajele tale, iar tu te ţii de orice altceva numai de postări nu...

Am intrat cu entuziasm în joc, dornic să exist şi eu: „dacă n-ai cont pe Facebook, nu exişti”. Am revenit acum la starea dinainte, omul invizibil, nu postează, nu şeruieşte, nu dă like-uri, nu primeşte like-uri. Perversul pumn cu degetul mare ridicat nu mai e demult un nevinovat icon pe ecran, a ajuns o icoană pentru feisbuchişti, stau toţi în genunchi pentru un clic. E şi simplu, apeşi un buton şi faci un om un pic mai fericit. S-or fi inventat şi multipli de like-uri, cum ar fi deca-, hecto-, kilolike-ul? Dacă nu, vin cu propunerea. (Merit un like pentru ea, dar, din păcate, nu mai am unde să-l primesc.) Poate sunt şi un pic invidios-frustrat, nu ştiu să fi colecţionat şi eu vreun like, n-am postat, n-am meritat. Nu-i uşor să ştii că nu te place nimeni... Apropo: de ce nu există şi un icon pentru dislike, opusul lui like?! E doar atât de simplu: pumnul strâns, cu alt deget ridicat... (Dacă se aplică, citaţi măcar sursa ideii, altfel vă dau dislike!)

La început, am acceptat toate cererile de prietenie/prieteşug, de dragul creşterii contorului de prieteni, apoi, văzând şi pozele solicitanţilor (care or fi fiind reale, printre pisoi, flori şi profile de „artistă”), am mai ignorat câte unele. Am ajuns totuşi la câteva sute, eram mândru, dar când mi-a spus cineva ca are patru mii de prieteni, m-am făcut mic. (Pentru un asemenea megasocializat, kilolike-ul poate fi neîncăpător, are nevoie de un multiplu mai dolofan.) Acum, am rămas şi fără mulţi-puţinii prieteni pe care îi aveam. (Are o definiţie foarte alunecoasă noţiunea de prieten pe Facebook, adesea relaţia cu pricina fiind tranzitivă: „fii prieten cu X pentru că aveţi 13 prieteni comuni”. Seamănă cu glumiţa precaută de acum trei-patru decenii: „l’ami de mon ami c’est MAI”...) Dar nici nu mai umblă nimeni prin cronologia mea – nici azi nu ştiu cum vine asta, n-am învăţat nimic din stagiul de un an şi ceva de socializare pe reţea, dar tot mi se pare neplăcut să-ţi umble cineva prin cronologie...

Pe scurt, am dat dislike ecranelor cu prieteni virtuali care abia aşteaptă să le dau like... Un dinozaur (printre iepuraşi cu leduri în urechi)...

Pin It