ALEXANDRU DAVILA - dramaturg şi om de teatru (153 ani de la naştere)

S-a născut la 12 februarie 1862, în localitatea Goleşti, de lânga Piteşti, în judeţul Argeş. Este fiul doctorului Carol Davila – întemeietorul învăţământului medical din Ţara Românească şi al Anei Racoviţă (născută Golescu). Voi prezenta în mod succint câteva date din viaţa şi activitatea lui Carol Davila, tatăl lui Alexandru. S-a născut în anul 1828 şi este fiul lui Franz Liszt – compozitor şi pianist ungur şi al Mariei d’Agoult – scriitoare şi actriţă franceză. Născut în afara căsătoriei, copilul a fost încredinţat unei prietene, care a trecut cu el în Italia, în satul Avila. Aici a fost înscris în registrele bisericii din localitate cu numele Carol, după dorinţa părinţilor. Parohul i-a adăugat în registru numele d’Avila, adică cel născut în Avila. A copilărit în Germania, la Frankfurt pe Main, în casa bunicii pe linie maternă. A absolvit Facultatea de Medicină din Paris în anul 1853. Tot în acel an, domnitorul Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei, îl rugase pe consulul francez de la Bucureşti, fiul decanului Facultăţii de Medicină din Paris, să intervină pe lângă tatăl său pentru a-i trimite un medic francez, care să organizeze serviciul sanitar în Ţara Românească. Decanul Facultăţii a pus un anunţ la afişier pentru absolvenţii Facultăţii de Medicină. Mulţi dintre aceştia citeau anunţul, se întrebau unde o fi ţara aceea numită Valahia, dădeau din umeri şi plecau. Spre uimirea decanului şi a profesorilor s-a prezentat Carol d’Avila – şeful de promoţie – şi nicio insistenţă de a rămâne la Paris nu l-a înduplecat pe tânărul medic. 

 

Carol d'Avila – în Valahia

 

Venit la Bucureşti la 13 martie 1853 (avea 25 ani), imediat a fost numit medic şef al oştirii şi director al Spitalului Militar. În anul 1861, Carol Davila (a semnat astfel odată cu venirea în Ţara Românească) pune bazele unui azil de copii. Se înfăptuieşte astfel un gând pe care îl avea de mult timp: înfiinţarea unui orfelinat pentru patruzeci de băieţi, o instituţie ce se adăuga la orfelinatul de patruzeci de fetiţe ce funcţiona în Dealul Cotrocenilor, într-o casă mare şi bătrânească, cu o grădină minunată. Fetiţele îi spuneau lui Davila ’’tăticule “ pentru că acesta le vizita zilnic, le aducea felurite bunătăţi şi lua masa de prânz cu ele. Era şi un mod de a-şi alina cumplita durere pricinuită de moartea, la 25 martie 1860, a tinerei sale soţii – Maria Davila (n. Marsille), la doar 22 de ani şi la 10 luni după o căsătorie fericită. În anul 1864, ca o înaltă preţuire, Alexandru Ioan Cuza îi recunoaşte cetăţenia română pe care i-o acordase Adunarea Deputaţilor la 4 iunie 1864, exprimând voinţa şi recunoştinţa ţării. În anul 1869 se înfăptuieşte un alt vis al lui Carol Davila: desăvârşirea învăţământului medical românesc prin transformarea Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie (înfiinţată în 1857) în Facultatea de Medicină, Chirurgie şi Farmacie, act prin care învăţământul medical românesc devine oficial echivalent cu învăţământul medical din marile centre europene. Neprecupeţită a fost activitatea lui Davila în Războiul de Independenţă din 1877 – 1878.

 

A doua căsătorie

 

În primăvara anului 1861, Orfelinatul de fetiţe este vizitat de o distinsă doamnă care, plină de admiraţie şi emoţie, îi spune lui Davila: „Ce fericit eşti, domnule Davila şi cât de mult te iubesc aceste micuţe!”

Era Ana Racoviţă (n. Golescu), fiica lui Dinicu şi a Zincăi Golescu, acum soţia lui Alexandru Racoviţă – postelnic al judeţului Dolj.  Vizita aceasta a dus la căsătoria lui Carol Davila cu Anica, fiica Anei şi a lui Alexandru Racoviţă, căsătorie celebrată la 30 aprilie 1861, la conacul din Goleşti. Noua familie a avut doi copii: Alexandru – viitor dramaturg şi om de teatru şi Elena – cea care s-a îngrijit de materialul biografic al tatălui ei, Carol, care s-a stins din viaţă la 24 august 1884, la vârsta de 56 de ani, din cauza unei boli de inimă. Viaţa lui a fost făurită din muncă neobosită şi din devotament fără margini pentru patria sa adoptivă.

 

Alexandru Davila– dramaturgul

 

Alexandru Davila s-a născut la 12 februarie 1862, în Goleşti. Face studii la Paris, după care se consacră activităţii de ridicare a teatrului românesc, în calitate de director al Teatrului Naţional. Scrie şi publică cronici dramatice prin care impune principii temeinice în privinţa repertoriului, a regiei şi a jocului actorilor. Şi-a cucerit un loc important în literatura română printr-o singură operă: drama istorică în versuri „Vlaicu Vodă” (1902). Piesa evocă un episod din lupta pentru independenţă a poporului român în a doua jumătate al secolului al XIV- lea. Acţiunea se petrece, după cum notează dramaturgul, pe la 1370, la Curtea de Argeş şi are ca protagonist pe domnitorul Ţării Româneşti Vlaicu Vodă.

Vladislav I (Vlaicu Vodă) a fost domn al Ţării Româneşti timp de 13 ani între a nii 1364 – 1377 şi este fiul lui Nicolae Alexandru Basarab. Ca domn al ţării a sprijinit dezvoltarea economică şi a bătut monede proprii. A dispus aducerea Mitropoliei de la Vicina (Tulcea) la Curtea de Argeş – capitala de atunci a Tării Româneşti. Pe plan extern, Vlaicu Vodă a întărit poziţia statului, înfrângând trupele maghiare în campania din anul 1368 şi a respins un atac otoman ce a avut loc în anul 1369. S-a afirmat şi ca diplomat, ducând tratative utile şi de pe poziţia de egalitate cu vecinii ţării. Rămăşiţele pământeşti ale acestuia se află depuse în Biserica Domnească din Curtea de Argeş, ctitoria sa. De numele lui Vlaicu Vodă se leagă şi începuturile organizării structurilor statale, independenţa ţării faţă de Coroana Maghiară, primele lupte cu turcii şi alte mari realizări. În semne de preţuire şi de recunoaştere a meritelor acestei mari personalităţi istorice, în anul 1965 i s-a înălţat o statuie în dreptul Bisericii Domneşti, iar în 1987, numele lui a fost dat unei prestigioase instituţii de învăţământ din oraş, din judeţ şi din ţară – Colegiul Naţional „Vlaicu-Vodă”.

În drama „Vlaicu-Vodă”, dramaturgul a ales un conflict de natură religioasă, care are loc între domnitorul ortodox şi mama sa vitregă, doamna Clara, care voia ca Tara Românească să se alăture catolicilor, fapt ce echivala cu o totală aservire politică. Sentimentul patriotic iradiază în întreaga conduită a voievodului, lupta lui pentru neatârnare exprimând năzuinţele vitale ale întregului popor: „Sfânt se face orice mijloc pentru–a ţării apărare/ Şi că ţara mi-am salvat-o, jur aici păcatul mare” Puterea de luptă şi de rezistenţă o aflăm în strânsa legătură cu poporul, aşa cum însuşi mărturiseşte la moartea lui Grue – personaj simbolic: „Căci în tine, biet române Grue, fost-au întrupate/ Însuşirile de suflet, în popor adânc săpate”… „Numai el, poporul, fostu-mi-a statornic ne-ncetat/ El ce suferă şi tace, ce iubeşte şi ce crede…Şi ce pururi cade jertfă, când în vremuri de nevoi/ Dezbinarea se strecoară, sângeroasă între noi.”

Cu personaje puternic relevate, cu o acţiune ce se defăşoară într-un ritm dramatic, susţinut, scrisă într-o limbă de o rară prospeţime şi vigoare, drama „Vlaicu-Vodă” se înscrie printre cele mai de seamă realizări ale dramaturgiei româneşti de inspiraţie istorică, alături de „Răzvan şi Vidra” de B. P. Hasdeu şi de trilogia istorică a lui B. St. Delavrancea. Născut la Goleşti, unde venea deseori pentru a-şi  vedea rudele, mai ales pe Zoe Golescu, bunica pe linia maternă, Alexandru Davila aparţine sufleteşte Argeşului, iar prin drama „Vlaicu-Vodă” prin activitatea de dramaturg şi om de teatru aparţine spiritual Tării Româneşti. Judeţul Argeş şi-a manifestat preţuirea prin a da numele Alexandru Davila unei prestigioase instituţii de cultură din judeţ, care se numeşte acum Teatrul „Alexandru Davila”. S-a stins din viaţă la 20 octombrie 1929 şi de numele lui ne vom aminti ori de câte ori vom vorbi de Neamul Basarabilor, de Biserica Domnească, de Mitropolia Ţării Româneşti, de Curtea de Argeş şi de Goleşti.

 

 

 

Pin It