La curtea lui Urmuz - Tocqueville

Pe numele complet, ca un nobil ce era, Alexis Charles-Henri-Maurice Clérel, viconte de Tocqueville, a trăit între 1805 şi 1859 şi este unul dintre fondatorii sociologiei şi filosofiei istoriei. Un tip genial. La 21 de ani obţinea licenţa în drept, la 36 de ani era ales membru al Academiei Franceze. În 1831-'32 merge, împreună cu prietenul său Gustave de Beaumont, în Statele Unite, pentru a studia sistemul penitenciar local. Era doar un pretext pentru a putea studia societatea americană, observaţiile celor nouă luni de călătorie fiind sintetizate în cartea de mare succes, atât în Franţa, cât şi în Statele Unite, celebră azi, „Despre democraţie în America” - primul volum a apărut în 1835, al doilea în 1840. Am în faţă versiunea românească apărută în 2017 la Editura Humanitas, tradusă din franceză de Magdalena Boiangiu, Beatrice Staicu şi Claudia Dumitriu, cu o consistentă prefaţă de François Furet. 870 de pagini de format mare, un text dens, plin de informaţie şi de analize subtile, cu o scriere elegantă, şlefuită, o carte profundă şi dificilă, spune asta şi prefaţatorul.
Mai are vicontele o carte de mare interes, publicată în 1856, "Vechiul regim şi Revoluţia", în care studiază cauzele şi consecinţele Revoluţiei Franceze; „observaţiile sale ... dau cheia înţelegerii evoluţiei ulterioare a societăţilor moderne” (din prezentarea ce i se face lui Tocqueville la începutul cărţii).
Revin însă la cartea despre democraţia americană. Încă din tinereţe, şi cu trauma lăsată de Revoluţia Franceză în rândurile aristocraţiei, îl preocupa relaţia dintre egalitate (obsesia Revoluţiei Franceze) şi libertate, în contextul democraţiei şi autocraţiei, determinările lor istorice şi culturale, religioase şi etnice. Statele Unite, cu specificul lor din mai toate punctele de vedere diferit de Europa (dinamism, individualitate, descentralizare, inclusiv religioasă, egalitarism şi multe altele), i-au atras atenţia în mod deosebit. (A mai vizitat şi alte ţări, Algeria, Anglia, Germania, Italia.) Primul volum din „Democraţia...” conţine mai multe observaţii asupra societăţii americane, de la realitatea socială la Constituţie şi de aici la „cele trei rase care locuiesc pe teritoriul Statelor Unite” (albi, indieni, negri), al doilea volum excelează în analize de o fineţe specifică lui Tocqueville - nici primul volum nu este lipsit de aşa ceva.
Avea o mare aplecare vicontele către formularea unor întrebări care sugerau răspunsuri sceptic-paradoxale, cartea este plină de aşa ceva. Semnalez doar un paradox care-i poartă explicit numele, „paradoxul Tocqueville”: cu cât mai multă justiţie socială, cu atât mai multă frustrare socială. În cuvintele lui, mai explicit: „Când inegalitatea este legea obişnuită a unei societăţi, cele mai profunde inegalităţi nu sar în ochi; când totul este aproximativ la acelaşi nivel, cele mai mici inegalităţi rănesc. De aceea, dorinţa de egalitate devine mai greu de potolit pe măsură ce egalitatea este mai mare.” De aici (şi din alte direcţii), instabilitatea democraţiei, atenuată (cel puţin în Statele Unite) de religie şi de educaţia politică practică, ambele fiind opuse „spiritului revoluţionar”, un produs al democraţiei care este, de fapt, o negare a democraţiei în numele democraţiei - un alt paradox care l-a preocupat constant (ne-o spune şi prefaţatorul, la pagina 28).
Închei reluând încă un paradox pesimist - un avertisment, de fapt - scos şi de editorul cărţii pe coperta a patra: „Este, într-adevăr, greu de conceput cum nişte oameni care au renunţat total la deprinderea de a se conduce singuri ar putea reuşi să-i aleagă corect pe cei care trebuie să îi conducă; şi nu vom izbuti cu niciun chip să credem că un guvern liberal, energic şi înţelept ar putea vreodată ieşi din sufragiul unui popor de servitori.” Merită luat în serios domnul viconte, e încă supărător de actual...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It