Titu Maiorescu, îndrumător al culturii şi literaturii române din Epoca Marilor Clasici (180 de ani de la naştere)

S-a născut la 15 februarie 1840 în Craiova, fiu al lui Ioan Maiorescu şi al Mariei (n. Popazu). De origine transilvănean, fiu al unei familii de ţărani dintr-o comună de lângă Blaj, Ioan Maiorescu a ajuns profesor la Şcoala Centrală din Craiova. După tată, numele lui Ioan Maiorescu era Ioan Trifu, iar după mamă, se înrudea cu Petru Maior - istoric şi filolog român, reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene. Mândru de înrudirea sa după mamă, Ioan Trifu a început să se iscălească Ioan Trifu Maiorescu, optând, în cele din urmă, pentru numele Ioan Maiorescu, nume pe care îl va moşteni şi fiul său, Titu. Teolog prin formaţie, cu studii la Blaj, Pesta şi Viena, Ioan Maiorescu a avut un rol de seamă în Revoluţia de la 1848 şi a rămas o figură luminoasă cu o importantă contribuţie în formarea învăţământului românesc modern.
Titu Maiorescu şi-a început studiile la Craiova, le-a continuat la Braşov şi apoi la Institutul "Theresianum" din Viena, unde a absolvit ca şef de promoţie. În anul 1859, Titu Maiorescu a obţinut titlul de doctor în filozofie la Universitatea din Berlin, iar în 1861 a obţinut licenţa în drept şi litere la Universitatea din Paris. În perioada 1861-1874 s-a stabilit la Iaşi unde a îndeplinit, succesiv, funcţiile de director al Colegiului Naţional, director al Şcolii Normale - unde învăţa şi Ion Creangă. În continuare a îndeplinit funcţia de rector al Universităţii din Iaşi, unde a fost şi profesor de filozofie. În anul 1863 a fost întemeiată, la Iaşi, Societatea "Junimea", din iniţiativa unor tineri intelectuali, cu studii la Berlin sau Paris: Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu - conducătorul Societăţii. Societatea "Junimea" reprezintă una dintre marile izbânzi ale spiritului creator naţional, care a impus o direcţie nouă în cultura română, caracterizată prin luciditate critică şi printr-un puternic sentiment al valorii. Activitatea "Junimii" a fost orientată, de la început, de către coordonatorul ei, Titu Maiorescu, în trei direcţii: limbă, literatură, cultură. La 1 martie 1867, "Junimea" a editat revista "Convorbiri literare", având ca redactor pe Iacob Negruzzi. Atât societatea, cât şi revista acesteia şi-au stabilit mai multe obiective ale celor trei direcţii: încurajarea progresului literaturii naţionale, promovarea şi susţinerea unei culturi şi a unei literaturi originale, unificarea limbii române literare, educarea publicului pentru înţelegerea şi receptarea culturii, combaterea imitaţiei sub orice formă, mai ales a unor modele occidentale. Multe dintre aceste obiective au fost formulate pentru prima dată de către Mihail Kogălniceanu în articolul-program al revistei "Dacia literară" - 1840. În acest articol, Kogălniceanu scria că imitaţia a devenit "la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional" (specificul nostru etnic). Această manie este "covârşitoare, mai ales, în literatură". În domeniul culturii, junimiştii organizau şi susţineau conferinţe publice, numite „prelecţiuni populare”, pe teme variate, prin care urmăreau să formeze un public apt de a înţelege cultura ca factor de progres şi moralitate. În domeniul limbii, Titu Maiorescu, în toate studiile sale, a militat pentru unificarea limbii române literare prin promovarea şi respectarea câtorva principii şi reguli: realizarea unei gramatici unitare, adoptarea principiului de îmbogăţire a vocabularului cu neologisme, promovarea unei atitudini de combatere a oricăror tendinţe de stricare a limbii. În şedinţele Societăţii Academiei Române, junimiştii, cu deosebire Titu Maiorescu, pentru dezvoltarea limbii române literare cereau introducerea alfabetului latin şi eliminarea celui chirilic, slavon. Interesul junimiştilor pentru limba română a fost determinat şi de faptul că în anul 1860, Ion Ghica luase măsura înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin. Junimiştii urmăreau consolidarea acestei măsuri pe baza unor reguli bine fixate. Titu Maiorescu, în studiul „Despre scrierea limbii române”, 1866 concepe limba ca pe un organism care evoluează. Pe baza acestei concepţii, el formulează următoarele idei:
1. Ortografia limbii române trebuie să fie fonetică (scrierea cuvintelor după cum se pronunţă).
2. Trebuie respinsă ortografia etimologică.
3. Trebuie respins alfabetul chirilic, el fiind străin de natura limbii române.
4. Îmbogăţirea vocabularului să se realizeze prin neologisme preluate din limbile romanice, mai uşor de adaptat fonetic. Maiorescu preciza că trebuie să se împrumute numai atunci când este strict necesar: când se împrumută un obiect, o idee, un principiu, mai ales în domeniul ştiinţelor.
În studiile „Beţia de cuvinte”, 1873, „Oratori, retori şi limbuţi”, 1902, Maiorescu combate, într-un stil ironic, două tendinţe ale limbajului jurnalistic, la fel de dăunătoare pentru limba literară: calcul lingvistic (traducerea cuvânt cu cuvânt a unor expresii specifice dintr-o limbă străină) şi beţia de cuvinte. Pentru calcul lingvistic, Maiorescu dă un exemplu savuros din „Gazeta Transilvaniei”, din 7 februarie 1868. Într-un articol publicat în această revistă, jurnalistul relata că generalului Neipperg, după ce a fost strămutat la Brünn, i s-a pregătit „o muzică de pisici”. Termenul din limba germană era Katzenmusik. În limba română trebuia tradus „O muzică în bătaie de joc” (Katze - pisică).
În studiul „Oratori, retori şi limbuţi”, Maiorescu, făcând distincţie între cele trei categorii de vorbitori arată că „oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi”. Scopul oratorului este „afirmarea sau combaterea unei idei”, al retorului este „încântarea de sonoritatea propriilor sale cuvinte”, iar al limbutului este „de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi oricum.” Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor - deşertăciunea, iar pe guraliv - „mâncărimea de limbă”. În cultivarea limbii române literare, rolul lui Titu Maiorescu a fost mult apreciat de M. Eminescu. Într-un articol din „Timpul”, 1878, M. Eminescu scria: „În lupta pentru limbă şi adevăr şi contra jargoanelor franţuzite şi nemţite şi a beţiei de cuvinte, d-sa. a rămas învingător; autorii loviţi de pana sa energică nu mai cutează a se întoarce la obiceiul lor de a înşira cuvinte în loc de idei adevărate”. În domeniul literaturii, Maiorescu este cel care a încurajat apariţia unor tineri scriitori, care au creat o „direcţie nouă” în evoluţia literaturii române. Principalele lucrări din domeniul culturii şi literaturii române ale lui Maiorescu sunt: „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”; „Direcţia nouă în poezia şi proza română”. În cel de-al doilea studiu, Maiorescu susţine şi încurajează noile valori, printre care M. Eminescu şi I.L. Caragiale. În fruntea noii mişcări, îl aşază pe Vasile Alecsandri, pe care îl numeşte „Cap al poeziei noastre… în generaţia trecută”. Lui Eminescu îi consacră lucrarea „Eminescu şi poeziile lui”, 1889, apreciată de istoria literară ca fiind un valoros studiu de istorie, critică şi analiză literară. În viziunea lui Maiorescu, poeziile lui Eminescu sunt rezultatul, în exclusivitate, „al geniului său înnăscut”. Studiul se încheie cu aprecierea, confirmată de istoria literară, că poezia română, „va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”. Nimeni până în prezent nu a putut contesta adevărul acestei profeţii, la care istoria literară a adăugat un alt adevăr: critica literară română s-a dezvoltat în sec. al XX-lea, în cea mai mare parte, sub auspiciile lui Maiorescu. Şi astfel se poate spune că sensibilitatea creatoare a poetului Eminescu şi sensibilitatea receptoare a criticului Maiorescu au fost punctul maxim de plecare în evoluţia literaturii noastre moderne.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It