La curtea lui Urmuz - În apărarea turmelor de oi

Titlul e banal, adaug chiar acum ideea pe care vreau s-o transmit şi care, sunt sigur, va contraria o parte dintre cititori - pe grăbiţii din fire, posesori de autoturisme: vreau să pledez în favoarea turmelor de ori oriunde s-ar afla ele, fie şi pe stradă/şosea, blocând traficul...
Cine, la volan fiind, nu s-a întâlnit cu o turmă, mai ales spre seară, mergând agale pe asfalt, compactă şi nepăsătoare, cu câinii aferenţi alături, plictisiţi şi lânoşi ca oile, cu măgarii resemnaţi la urmă, clăpăugi, îndoiţi sub samare, cu ciobanii agitând bâtele, cam în van, că berbecii tot berbeci rămân, cine n-a mormăit supărat, mai ales dacă venea din spatele turmei, de unde e mai greu de depăşit, apoi a uitat de mormăit şi s-a molipsit de placiditatea mioarelor - mai ales dacă erau şi miei printre ele? Mă rog, aşa mi se întâmplă mie, dar niciodată nu mă supăr, ba chiar dimpotrivă, iau întâlnirea ca pe un cadou, ca pe o invitaţie în poveste... spre un picior de plai, spre o gură de rai...
Aud uneori claxoane, văd alteori tipi nerăbdători încercând să se strecoare, agitându-se. Pentru ce, fraţilor? Ce mare lucru aţi fi făcut în cele două minute-trei cât vă întârzie turma de la destinaţia care vă cere cu atâta urgenţă? Facem pariu că mai nimic? Uitaţi psihologia omului de la volan, cu caii-putere ai motorului adăugaţi muşchilor proprii printr-o simplă apăsare cu talpa a pedalei de acceleraţie, uitaţi de ceas şi plonjaţi în poveste, în diorama cu oi, venind dinspre secole trecute, nu se ştie câtă vreme vom mai avea această posibilitate, această şansă. Iar noi, cei trăitori pe dealurile din apropierea munţilor, suntem favorizaţi de soartă, pe aici, oile vor dura mai mult decât la câmpie. Din multe motive, nu le enumăr, consemnez doar răspunsul unui contemporan la întrebarea "de ce mai creşte oi?", cred că am mai reprodus asta, cu laudă şi îmbărbătare, şi în altă parte: "Pentru că am oile de la tata, iar el le are de la tata mare... şi nu le pot lăsa..." Ce argument mai bun în favoarea "trăiniciei neamului românesc" (M. Eminescu) putem găsi?...
În cazul meu - şi sper să am alături şi alţi români cu experienţe similare de viaţă, măcar dintre cei de aceeaşi vârstă - mai intervine şi "apa băută în copilărie" (metaforă, desigur): Am umblat mult prin lume, peste tot m-am simţit bine, dar peste tot m-am simţit străin. Pe de o parte, mi-am dat seama de asta chiar acolo, sufeream pentru că nu auzeam româneşte în jur. Pe de altă parte, îmi lipsea tot timpul ceva subtil şi esenţial, ştiam acolo că era vorba despre "sufletul locului", de la arhitectură la copacii din jur, de la formele de relief la abundenţa neonului-artificialului, de la culori la mirosuri; iar la una dintre reveniri, am avut o revelaţie; îmi lipseau până şi gardurile de ulucă de la ţară, acelea înşirate pe costişe, în jurul grădinilor, năpădite de tufe de măceş şi de lemn câinesc, negre ulucile, inegale, strâmbe uneori - dar atât de umane! Nicăieri în lume nu veţi găsi garduri de ulucă... Garduri de sârmă, electrice, ziduri eventual sau garduri... deloc, garduri verzi, buxuşi fasonaţi "la sfoară", pot fi de plastic şi n-ar fi nicio diferenţă...
Inutil să mai adaug că nicăieri în lume (în "lumea civilizată", desigur...) nu veţi întâlni oi pe stradă...
De-asta spun: oameni buni, uitaţi graba de două-trei minute, lăsaţi-vă atraşi în poveste de turmele de oi pe care le întâlniţi pe drumurile noastre cu un capăt la munte, cu un capăt în cer. Bucuraţi-vă pur şi simplu - şi recitiţi "Mioriţa"... Nici nu vă daţi seama ce şansă avem, ce bogaţi suntem... Încă...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It