Să ne cunoaştem valorile naţionale: Geo Bogza: poet şi prozator - 107 ani de la naştere - 

S-a născut la 6 februarie 1908, la Ploieşti. Ca poet s-a remarcat în cadrul mişcărilor de avangardă, cultivând o poezie protestatară, realizată, în mare parte, prin procedee suprarealiste (dicteu automat, adică încercarea de transcriere rapidă a cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor, ca şi cum ar ieşi spontan din fluxul continuu al subconştientului, fără controlul raţiunii). 

A colaborat la reviste suprarealiste, precum „Urmuz”, „unu”, „Alge” ş.a. Revista „Urmuz” – editată în anul 1918, la Câmpina, poartă numele scriitorului Urmuz (D. Demetrescu-Buzău), născut la Curtea de Argeş, la 17 martie 1883 care este cel mai original reprezentant al avangardei din literatura română.

Din creaţia poetică a lui G. Bogza, istoria literară a reţinut placheta „Poemul invectivă” (1933), în care tânărul poet scrie o poezie de o absolută sinceritate, iar versurile sunt de factură suprarealistă. Tot sub influenţa cercurilor de avangardă, Geo Bogza a descoperit reportajul literar, care a devenit, în concepţia sa, „cel mai bun corectiv al esteticii turnului de fildeş” şi un mijloc eficient de critică a societăţii. După anul 1934, Geo Bogza a început să se îndepărteze de mişcarea de avangardă, scriind poeme lirice de dragoste, caracterizate prin sinceritatea şi puritatea sentimentelor exprimate şi prin stilul de o limpezime aproape clasică. Volumul „Orion” (1978) cuprinde majoritatea poeziilor scrise de-a lungul a 50 de ani.

Reportajele

 Plecând de la „reportajul pur” al suprarealiştilor, Geo Bogza l-a transformat în mod radical, realizând un reportaj social – „şcoală a vieţii adevărate” – inspirat din realitatea imediată. În concepţia lui G. Bogza, reportajul trebuie să fie „un mijloc vast şi generos de a nu te mai ocupa până la paroxism de tine însuţi, ci de viaţa din afara ta”. De acum înainte, talentul de poet liric, de pamfletar şi de gânditor al lui G. Bogza va fi dedicat reportajului, care se constituie ca o specie literară nouă, legată, în mod cert, de numele acestui mare scriitor. În reportajele sale, G.Bogza depăşeşte relatarea nudă a faptelor, la modul ziaristic, ridicându-şi scrierile în sfera literaturii artistice. Faptele din realitate se încarcă de adânci semnificaţii. În reportajele sale, G.Bogza este atras, cu deosebire, de acele zone ale realităţii în care existenţa umană este dramatică, precum în ciclurile de reportaje:

„Lumea petrolului” (1934) -  în care sunt descrise scene din viaţa subumană a muncitorilor petrolişti; „Tăbăcării” (1934) care dezvăluie scene crude din infernul pestilenţial al tăbăcăriilor; „Ţara de piatră” (1935) –care cuprinde o suită de secvenţe tulburătoare din universul Munţilor Apuseni.

După Al Doilea Război Mondial a publicat „Cartea Oltului”(1945)”, nuvela „Sfârşitul lui Iacob Onisia” (1946), apoi ciclurile de reportaje inspirate din noile realităţi sociale: „Oameni şi cărbuni în Valea Jiului” (1947); „Porţile măreţiei”(1949-1951); „Privelişti şi sentimente” (1972); „Paznic de far” (1974).

„Cartea Oltului” – o carte despre vitalitatea şi statornicia poporului român.

Pentru a realiza această excepţională scriere, G. Bogza a întreprins, în anul 1939, o călătorie de-a lungul Oltului – de la izvoare, din muntele Hăşmaşul Mare şi până la vărsarea în Dunăre. Prin cel mai mare râu din spaţiul românesc – Oltul – G. Bogza rezumă un destin. În destinul râului Olt se reliefează, în fond, destinul istoric al poporului român, pentru că Oltul poartă în valurile lui cântecele de revoltă, de dragoste şi jale, cântecul luptei şi al biruinţei împotriva destinului. Într-o viziune asemănătoare, Oltul este prezentat şi de poetul Octavian Goga în poezia „Oltul”:

„Mult iscusita vremii slovă/ Nu spune clipa milostivă/ Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul/ Şi veselia deopotrivă.../ Mărită fie dimineaţa/ Ce-a săvârşit a noastră nuntă”…”În cetăţuia ta de apă/ Dorm cântecele noastre toate/ Şi fierbe tăinuita jale/ A visurilor sfărâmate”…

În poezia lui Goga, Oltul este numit „Tu, frate-al plânsetelor noastre/ Şi răzvrătirii noastre frate”.

Reportaj al unei călătorii, poem în proză despre natură şi povestire alegorică despre vitalitatea şi statornicia poporului român, „Cartea Oltului” prezintă cele şapte momente ale zbuciumatei curgeri a Oltului de la izvoare şi până la vărsare, semnificând tot atâtea trepte ale unei existenţe. Acestea sunt: 

-Treapta minerală – când izvorăşte din Hăşmaşul Mare; Treapta vegetală – când se îndreaptă spre miazăzi; Treapta împlinirii totale – când se întoarce spre miazănoapte; Treapta vieţii spirituale – când străbate Transilvania spre Apus; Treapta marii istorii – când străpunge Carpaţii; Treapta liniştitului amurg – când traversează câmpia; Treapta întoarcerii în cosmos – când se varsă în Dunăre.

Stăpânit de o rară curiozitate de cunoaştere, G.Bogza procedează ca un adevărat reporter: observă cu atenţie, cercetează, se miră şi se întreabă, se informează şi explică, relatează. Descrierea observaţiilor referitoare la natură se interferează cu incursiuni în istorie, în viaţa socială, în obiceiuri şi tradiţii, în folclor. Aşadar, cititorul va cunoaşte nu numai curgerea dramatică a Oltului, ci şi pe oamenii care-i populează malurile, cu bucuriile şi cu suferinţele lor, precum: viaţa pietrarilor de la Bicsad, arderea vitelor moarte de către ţăranii din Voşlobeni, viaţa minerilor, a tăietorilor de brad, a ţiganilor de la o cărămidărie, frumuseţea fetelor din Făgăraş, uluitoarea moarte a unui bărbat din cauza foamei, sărăcia cruntă a două femei în vârstă etc. Călător neobosit pe meleagurile ţării, dar şi pe alte meridiane, G. Bogza se apleacă, cu deosebire, asupra vieţii oamenilor simpli, asupra faptelor cotidiene, aparent banale, în care el descoperă senzaţionalul, demonstrând că banalitatea nu este o trăsătură a realităţii, ci a atitudinii noastre faţă de realitate. În carte totul este senzaţional. Scriitorul-reporter pătrunde iscoditor „în miezul fierbinte al faptelor”, le luminează pe dinăuntru, pentru a le proiecta pe dimensiunile generalizatoare ale unor simboluri. Personificând Oltul, G. Bogza descrie drumul unui destin – al Oltului – care se naşte, creşte ca-n basme, se luptă cu stihiile naturii şi, prin biruinţă, îşi taie cale spre câmpie, unde se odihneşte după lupta cu munţii, apoi, intrând în amurgul vieţii, trece spre nefiinţă. Trei cuvinte revin frecvent pe parcursul cărţii: oameni, vatră, istorie – o trinitate simbolică a fiinţei româneşti modelate după forţa şi rezistenţa Carpaţilor şi după curgerea continuă a apelor care izvorăsc din înălţimea lor.

Astfel interpretată, „Cartea Oltului” devine o înălţătoare Cântare a României şi a poporului român.

                          

 

Pin It