Eminescu - 170, "Între credinţă şi cunoaştere"

Eminescu este viu în conştiinţa oricărui român. Cu fiecare an ce vine, "nepieritorul astru" de la Ipoteşti, cu ocazia luminoasei sale aniversări, din 15 ianuarie 2020, se înalţă parcă şi mai strălucitor în haina poeziei româneşti. Entuziasmul se trezeşte din nou în sufletul sensibil al iubitorilor de cultură, la 170 de ani de la naştere, stârnind admiraţia pentru un geniu nepieritor, pe care îl preţuim ca pe celebrul Făt-Frumos al pământului românesc. Chipul său de astru luminos, numit de Arghezi "Sfântul preacurat al ghiersului românesc", râmâne în conştiinţa noastră, printre marile aniversări din calendar, alături de Ziua Culturii Naţionale. Aşa cum preciza distinsa acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga - Maica Benedicta, în ultimul capitol din cartea "Eminescu, Viaţa" (Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2015, p. 280), în căutările lui înfrigurate, pătimaşe, Mihai Eminescu "a pendulat între filozofii, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în ştiinţă, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseţi şi adevăruri supreme". La el procesul cunoaşterii a fost lung (cât scurta lui viaţă), dar patima căutării a învins "brevitatea existenţei". Era un copil normal, crescut în spiritul creştin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica şi monahismul. Surorile mamei sale, Raluca, născută Juraşcu, erau călugăriţe (una din ele era chiar stareţă la Schitul Agafton, unde Mihai se ducea adesea). De altfel, spaţiul Moldovei de Nord, considerat "Grădina Maicii Domnului", prin numărul impresionant de "chinovii ce-l acoperă", păstrează şi azi reputaţia unui teritoriu încărcat de aura credinţei. Aşa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele şi cântările mănăstireşti. Pe de altă parte, Mihai a dobândit primele învăţături de la preotul satului care, fireşte, l-a iniţiat în buchiile vechilor scrieri bisericeşti, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărţi care cuprindeau toată tradiţia ortodoxă. De atunci i-a rămas lui acea ştiinţă a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul şi chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru preţul şi savoarea cuvântului vechi şi, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el ataşamentul, respectul şi admiraţia pentru instituţia Bisericii Naţionale, a cărei valoare n-a încetat nicio clipă să o lege de istorie şi dăinuirea neamului.
Natura şi satul au reprezentat ceilalţi dascăli de valoare pentru curiosul Mihăiţă. În prima descoperă frumuseţea Creaţiei divine, neatinsă de mâna omului, un spaţiu al libertăţii absolute, în al doilea descifra "rânduielile din veac şi gândirea tradiţională", un izvor al creaţiei populare, devenită şi unul dintre izvoarele viitoarei creaţii a poetului. Aici s-a format "matricea structurii eminesciene", s-au prins şi rădăcinile cunoaşterii şi ale credinţei, crescând împreună, într-o perfectă convergenţă. Dar ieşirea în lume, întâlnirea cu rigorile aspre ale şcolii care-i constrângea libertatea l-au îndemnat la un refuz, exprimat mai întâi prin "fugile repetate de la şcoală, înapoi acasă, la sat şi la pădure". Apoi "un sâmbure de răzvrătire mijind în el" l-a determinat, în pragul adolescenţei, la părăsirea casei părinteşti şi "la pornirea pe un drum propriu, vai cât de incert!" (Op. cit. p. 281). Ceea ce se întâmplase în acei ani ai primei adolescenţe fusese o experienţă dureroasă, cu urmări prelungite până târziu în gândirea poetului. Moartea unei fetiţe din Ipoteşti, de care se îndrăgostise copilăreşte, a contribuit şi ea la depărtarea de locurile, până atunci iubite, satul şi pădurea.
Într-un fragment de manuscris timpuriu, cu titlul "Elena", el consemna dureroasa pierdere, resimţită ca stare de erou într-un chip dramatic: "Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune/ Gândirile-mi rele sugrum cele bune.../ Când sorii se sting şi când stelele pică,/ Îmi vine a crede că toate-s nimică". Gândurile rele sunt ale "rebelului" a cărui atitudine tăgăduitoare învinge vechea aşezare a minţii, consacrată de credinţă. Violenţa contestatare a ultimei strofe desfide însuşi sensul lumii: "Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor, Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu". Este de observat însă că un "dacă (de e)" precede definirea sensului de "întors şi ateu", aşadar doar dacă moartea ar fi singurul ţel al vieţii, atunci sensul ar primi aceste atribute. Se întâlnise pentru prima oară cu moartea, întâlnire care, pentru cei foarte tineri, e un şoc greu de îndurat, iar pentru gândul lui neliniştit, mereu plin de întrebări, a generat grave îndoieli în legătură cu sensul însuşi al vieţii.
De altfel, şi "Mortua est!", şi "Înger şi demon" (din aprilie 1873) pedalează pe aceeaşi dorinţă violentă de ruptură cu ordinea stabilită în lume şi în cosmos, a rebelului care, în cazul lui Eminescu, aspiră spre libertate absolută. Pe măsură ce căutătorul nesăţios de cunoaştere avea să-şi extindă tot mai larg orizontul informaţiei, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Poemul "Melancolie" (din 1876), un poem cu profunde semnificaţii, consemnează în imagini de o expresivitate tragică pierderea credinţei ca pe o moarte a sufletului. Luna însăşi, regina nopţii, e moartă în cerul transformat în mormânt albastru, în "mausoleu mândru". Pustietate şi gheaţă, ruine acoperă întinderea pământească, vegheată doar de "ţintirimul singur cu strâmbe cruci". Zgomote sinistre sparg din când în când solitudinea, trosneşte clopotniţa, toaca izbeşte în stâlpi, iar arama clopotului, atinsă de "străvechiul demon", scoate "un vaiet, un aiurit de jale". Centrul înfiorătoarei pustietăţi e însăşi Biserica din Ipoteşti, ruinată, "cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână", bântuită chiar de vânturi. În interior, pe pereţi şi iconostas, s-au şters icoanele: "Abia conture triste şi umbre-au mai rămas". Acest vers este reluat şi în alt registru care debutează cu referire la credinţa care "zugrăveşte icoane în biserici" şi pe care, brusc, o raportează la sine: "Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici". Mărturisirea credinţei care i-a luminat copilăria şi adolescenţa e limpede urmată însă de motivaţia pierderii ei: "Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas/ Abia conture triste şi umbre-au mai rămas". Bisericuţa bătrână şi cimitirul din sat deschid ochilor o privelişte tristă care desfiinţează zăgazul dintre tărâmuri şi peste care ziua şi noaptea coboară din infinit. De câte ori nu va fi venit poetul aici, la mormântul "dulcei mame" şi nu-şi va fi plecat genunchii în faţa icoanelor sfinte inimii lui, purtându-şi paşii de dor şi îndurare prin iarba încărcată de ametistele sării, sau urmând vreo cărare pe sub streaşina asfinţitului, parcă ducând spre cer!...
Pentru Eminescu, iubirea a fost un principiu cosmic, armonizator al lumii, forţă creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturiseşte în Scrisorile IV şi V, cu amărăciunea de a nu fi urmat în zborul său de aceea care, din înger, zână sau crăiasă, devine Dalila. Când îngerul încetează de a mai apărea în demersurile căutătoare ale artistului, ar fi un semn că acea latură, simbolizând credinţa din fiinţa lui adâncă, a slăbit până la dispariţie. Ruina credinţai sale este asemănătoare simbolic cu aceea a Bisericii, iar descripţia vieţii fără credinţă e sfâşietoare, finalul sugerând chiar moartea fiinţei sale "Cumplit pare a fi preţul cunoaşterii!". Înainte de această tragică mărturisire, Eminescu a îndrăznit în paginile sale "ipoteze despre antropogonii şi cosmogonii", amestecând elemente de religii şi mitologii dacice, greceşti, indice, germanice, ca de pildă în "Demonism" (1872), în "Odin şi poetul", în "Mitologicale" şi, mai ales, în "Rugăciunea unui Dac" (1879), "considerată de unii, pe nedrept, ca o probă peremtorie de necredinţă sau de rebeliune împotriva lui Dumnezeu" (Op. cit, p. 286). De fapt, orizontul cunoaşterii sale se lărgise enorm şi contradicţiile generate de polaritatea de care aminteam mai sus, erau tot mai aparente pe măsură ce viziunea sa mistico-poetică urca tot mai sus. A creat superbele, unicele modele cosmologice din romantismul european în "Scrisoarea I" (cosmogonia şi apocalipsa) şi în "Luceafărul", unde vede în zborul hyperionic creaţia divină, care ajunge la tronul Tatălui Ceresc, Care i se adresează ca unui fiu, "Cuvântului său dintâi" ("Evanghelia după Ioan", citat din manuscris). Pe de altă parte, poetul a dat semne ale unei adânci dureri existenţiale. A recurs la "filosofia stoică şi eleată" pentru "Glossă", pe care a numit-o "mic manual de înţelepciune stoică", predicând rămânerea în afara iureşului lumii, văzută ca un mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate. Poetul a dorit stingerea în binecunoscutele variante ale poeziei "Mai am un singur dor".

Versurile de dragoste de după 1877 sunt înconjurate de aura unei tristeţi fără leac, băută până la drojdie, ca în "Despărţire" sau în "De câte ori, iubito"... Dar, în răstimpul acesta, îi răsunau în auzul interior frânturi din amintirile copilăriei şi adolescenţei. Sărbătorile Crăciunului rechemau, ca nişte clopoţei de argint "Colinde, colinde" (1878), cu bucuria copiilor şi a fetelor care, de dragul Mariei, îşi piaptănă pletele: "De dragul Mariei/ Şi a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului"... La fel şi sărbătoarea Paştelui, cu solemnitatea înălţării din mormânt, a Învierii lui Hristos, îi inspiră lui Eminescu o poem gravă, culminând cu celebra cântare românescă tradiţională "Hristos a înviat", în poema "Învierea", tot din 1878: "Cristos au înviat din morţi,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte". Sufletul lui, copleşit de suferinţă, se înalţă mai ales spre ocrotirea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu, şi două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare. Mai cunoscută este cea în care cere îndurare "Luceafărului mărilor": "Din valul ce ne bântuie/ Înalţă-ne, ne mântuie,/ Privirea adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică preacurată/ Şi pururea fecioară, Maria!"
Cam în aceeaşi vreme cu rugăciunea de care aminteam, poetul a scris un poem mai puţin cunoscut, în care se subliniază tensiunea teribilă la care era supus de structura sa interioară, divizată şi contradictorie. Este vorba de poemul postum "Bolnav în al meu suflet" din care reproducem câteva versuri: "Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,/ Cu mintea depravată şi geniul trândav,/ Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristare/ Şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare,/ - Prea slab pentru a fi mare, prea mândru spre-a fi mic -/ Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic...". "Nu cunosc pagină existenţială mai disperată în toată poezia lumii", comentează acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga (Vezi Op. cit, p. 289). "Se îmbină aici atâta durere, atâta spaimă de viaţă, atâta groază de posibilele reveniri (migraţia eternă) preconizate de filosofia indiană, atâta dorinţă, neputincioasă însă, de a distruge voinţa de a trăi (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vieţii), dar şi atâta umilinţă şi dispreţ de sine (nimicnicia lui), încât existenţialiştii secolului al XX-lea, pe lângă el, ca nişte snobi dezgustaţi de o viaţă oţioasă" (p. cit. p. 259). Poemul cuprinde 34 de versuri şi impresionează prin deznădejdea concentrată aici, atât de cumplită; nu e creştină, dar izbucneşte dintr-o sinceritate sfâşietoare. Însă iarăşi se trezeşte în el, în geniul apăsat de imperfecţiunea lui, amintirea copilăriei curate, pioase. Şi, incredibil, alături de textul amintit, apare o altă rugăciune, în formă de sonet: "Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;/ O, Maică Sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină./ Speranţa mea tu n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină./ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare - asupra mea coboară! // Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele,/ eu nu mai cred nimic şi n-am tărie./ Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ şi reapari din cerul tău de stele,/ Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!" "Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoaşterii şi al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se şi cerându-i înapoi tinereţea şi credinţa, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuşi, unificându-şi fiinţa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura luminei line, cu a cărei cântare monahii şi monahiile încheie slujba la apusul soarelui" (Maica Benedicta, op. cit. p. 290).
De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credinţa izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce şi un tratament la bolniţa Mănăstirii Neamţ, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de linişte binefăcătoare pentru sufletul său. Căci, aşa cum a consemnat un duhovnic al mânăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit şi împărtăţit (era ziua de 8 noiembrie 1886, Ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, ziua lui Mihai). şi, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, a sărutat mâna preotului şi i-a spus: "Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină". Astfel, gândurile poetului ce au cuprins tot universul, revin la matca Ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului în absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului, întrupată în Biserica naţională.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It