Mihai Eminescu (15.I.1850-15.VI.1889) - "Geniul tutelar al spiritualităţii româneşti"

Titu Maiorescu îl prezintă pe Eminescu ca o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultură la cel mai înalt nivel şi prin farmecul limbajului, "semnul celor aleşi". Tot Maiorescu spunea că "lumea în care trăia poetul ... era aproape exclusiv lumea ideilor generale pe care şi le însuşise şi le avea pururi la îndemână". Eminescologi cunoscuţi afirmă că Eminescu era sociabil, dar şi însingurat, detaşat, dar şi preocupat de mizeria vieţii; iubind, sperând şi renunţând, era veşnic preocupat de a se smulge din meschinul cotidian, de a pleca spre alte zări, de a descoperi acel necunoscut, ca unică speranţă ce ne rămâne - trăire exprimată de Baudelaire într-un vers celebru: "Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou". Poetul a muncit enorm, fără pauze sau menajamente, suportându-şi boala cu demnitate ca pe un destin, pe care s-a străduit să-l înfrângă prin creaţie, confirmând aforismul poetului latin Horaţiu: "Non omnis moriar", exprimând ideea că prin creaţie artistul va supravieţui. Simţindu-se neînţeles de mulţi dintre contemporani, poetul s-a liniştit prin versurile: "Nu faci efect? Nesimţitori/ Rămân cu toţii? Fii pe pace:/ Când piatra cade-n mlaştină/ Ea nici un cerc nu face".
Tot eminescologii arată că acesta cunoştea literatura română de la originile ei, avea bogate cunoştinţe de literatură universală, cu deosebire cunoştea literatura romantică germană, poezia italiană şi spaniolă, pe marii romantici francezi şi englezi, precum şi pe scriitorii Marlowe şi Shakespeare. În creaţia sa literară - poezie şi proză - a fost influenţat de filozofia lui Kant, din care a tradus "Critica raţiunii pure" şi de filozofia lui Schopenhauer. Cunoştea bine opera marilor filozofi greci: Heraclit, Platon, Aristotel, Epicur. Îi erau familiare poemele indice - "Rig-Veda" şi "Mahabharata", la fel operele marilor gânditori moderni: Descartes, Spinoza, Leibniz, Bekeley, Hegel ş.a. Tot Titu Maiorescu spunea că Eminescu este "omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind". A studiat viaţa poporului român, limba, folclorul şi istoria lui, s-a ocupat de scrierile unor prieteni, precum I. Creangă şi I.L. Caragiale. La toate acestea se adaugă "farmecul limbajului", prin care s-a asigurat apropierea rapidă a operei sale de sensibilitatea publică. Prospeţimea şi naturaleţea limbajului poetic eminescian creează impresia unei spontaneităţi desăvârşite, dar numeroasele variante demonstrează migăloasa căutare a cuvântului "ce exprimă adevărul". Pentru aceasta, Eminescu a pornit de la izvoarele limbii: poezia populară şi textele vechi. Acestea au conservat formele cele mai rezistente din limbă, aşadar cele mai potrivite pentru a reliefa în mod expresiv individualitatea limbii române. Iată câteva exemple de versuri care pun în evidenţă principalele caracteristici ale limbajului poetic eminescian, care sunt: prospeţime, naturaleţe, armonie, muzicalitate.
„Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri". ("Dorinţa")
"Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem". ("Revedere")
„Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;/ Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi”. ("Pe lângă plopii fără soţ")
Asemenea versuri ating sublimul - acea trăire sufletească de maximă tensiune, acea iubire care aspiră spre absolut şi nemurire. În alte poezii eminesciene, identificăm o alternanţă între formele populare şi familiare ale vorbirii, între expresiile tipice şi cele intelectualizate, procedeu prin care poetul obţine un limbaj nou şi în acelaşi timp proaspăt: "Ei Cătălin, acu-i acum/ Ca să-ţi încerci norocul"; "Cu obrăjei ca doi bujori /De rumeni, bată-i vina"... "Hyperion, ce din genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume,/ Nu cere semne şi minuni/ Care n-au chip şi nume"... ("Luceafărul")
Prin acest limbaj poetic, Eminescu şi-a fixat opera în eternitatea spiritului românesc şi, în acelaşi timp, a înfăptuit cea mai importantă reformă lingvistică a literaturii noastre moderne. Mulţi dintre poeţii de după Eminescu, până în zilele noastre, au nutrit sau nutresc ambiţia de a înfăptui o reformă lingvistică de însemnătatea celei eminesciene. Cei mai talentaţi dintre aceştia au obţinut impresia de noutate, nu însă şi pe cea de frăgezime. Pentru a dobândi o limbă nouă, muzicală şi armonioasă, Eminescu n-a trebuit să se lupte cu limba, aşa cum au făcut mulţi dintre urmaşii săi. I-a fost de ajuns "să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia din care sufla duhul ei" (Tudor Vianu). Creaţia eminesciană se manifestă şi astăzi ca un centru de forţă spre care converg eforturile de expresivitate şi originalitate ale poeziei române contemporane. În concepţia eminesciană "vertebrele naţionalităţii" sunt istoria şi limba. Prin ele un popor poate să se cunoască pe sine, să-şi păstreze sănătatea sufletească şi "tinereţea etnică, să-şi conserve seninul neamului". Legătura cu folclorul legitimează opera scriitorilor şi Eminescu le recomandă acestora, indiferent de epoca în care trăiesc, să se adape la "izvorul curat ca lacrima şi mai preţios ca aurul al poeziei noastre populare". Din spiritul popular, poetul Eminescu a extras muzicalitatea, plasticitatea, armonia şi frăgezimea versurilor sale. Tot Eminescu a introdus în poezia noastră adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă. Exegeţii operei eminesciene au arătat că în creaţia acestuia frumosul se îmbină cu adâncimea cugetării filozofice. C. Rădulescu-Motru afirma că "frumuseţea verbului eminescian va sta încrustată deasupra, între podoabele sufletului românesc, cât timp acesta va exista". Nicolae Iorga considera opera lui Eminescu ca fiind "expresia integrală a sufletului românesc", iar Constantin Noica spunea că Eminescu este "simbolul tutelar al spiritualităţii româneşti". Cu un ton profetic, Mircea Eliade scria în 1985: "Cât timp va exista undeva, prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată".
Iată de ce cred eu, stimaţi cititori, că opera lui Mihai Eminescu trebuie să ne preocupe în permanenţă!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It