La curtea lui Urmuz - Aristotel, Nietzsche, Urmuz…

Aşezarea concitadinului nostru alături de cei doi celebri filosofi nu este deloc „trasă de urechi”, precum ghetele vechi din „Cronicari”, ci decurge în mod natural, putem zice chiar că se impune, într-o delicioasă încercare de „descifrare” a fabulei tocmai amintite. Este vorba despre o carte-cărticică (120 de pagini), intitulată „Pelicanul sau babiţa”, tipărită la Editura Umbria din Baia Mare, în 1998, semnată cu pseudonimul Anagaia, scrisă de scriitoarea clujeană Ana Olos. Se ocupă numai de fabula (sau ce-o mai fi ea) „Cronicari”, dar are provocatorul subtitlu „Introducere în urmuzologie”.
Ştiam de demersul Anei Olos din lucrarea lui Constantin Cubleşan, „Urmuz în conştiinţa criticii”, am primit de curând cartea de la dl Marian Ghiţă, managerul Bibliotecii Municipale - prilej pentru a semnala încă o dată că biblioteca oraşului ar merita/ar trebui să poarte numele celui mai mare scriitor născut în oraş, Urmuz - mi-a trimis şi autoarea un exemplar, aflând de interesul meu pentru subiect.
Chiar pe la începutul cărţii sale, Anagaia spune, memorabil, că Urmuz este cel mai mare dintre scriitorii noştri minori. Propunând termenul de „urmuzologie”, nume de ştiinţă carevasăzică, îl impune însă pe Urmuz ca scriitor foarte mare: sunt puţine numele de oameni de cultură români care au inspirat nume de domenii de cercetare - eminescologie, brâncuşiologie, enescologie şi, cam greu de pronunţat altele...
Cititorul cunoaşte probabil serialul din revista „Curtea de la Argeş” pe care profesorul-scriitor Lucian Costache din Piteşti i l-a dedicat fabulei - de data aceasta, întreaga cărticică încearcă să dezlege „rebusul” pe care Urmuz îl propune cititorului. Rezultatul este o bijuterie. Un text de critică literară care se citeşte ca o bucată literară. Erudit, mintos, ludic, dens, dar relaxat, invocând lecturi incredibil de variate, „aduse din condei” la temă, oferind piste spre înţelegerea mesajului celor 17 versuri (cu „morală” cu tot), ipoteze de fapt, „traduceri” care ar putea părea hazardate dacă nu ar fi precedate de citate, referinţe, detalii biografice (din viaţa lui Urmuz, cu precădere din copilărie, dar şi mărturisiri ale autoarei legate de scrierea eseului, de revelaţiile sale greu de verbalizat - pag. 67 etc.). Aşa apar în scenă/pagină numiţii Aristotel şi Nietzsche, dar şi mulţi alţii, de la Platon la Euler şi de aici la contemporanul Penrose şi la semioticieni-matematicieni români, precum Matila Ghika şi Pius Servien. Se fac comparaţii Urmuz-Brâncuşi, sunt invocaţi (ca ţintă eventuală a sarcasmului urmuzian) Caragiale, Macedonski şi Iorga, Galilei este, ca nume măcar (ca iniţială cu semnificaţie masonică), plasat în centrul fabulei - aproape fiecare cuvânt din poezioară trimite undeva, iar ordinea cuvintelor, repetările, toate detaliile sunt semnificative, poartă un mesaj...
Cu menţiunea că... nici nu se ştie sigur că fabula îi aparţine lui Urmuz! Autoarea o spune, încă de la începutul cărţii: nu s-a găsit manuscrisul, fabula a circulat oral, dar nimeni nu s-a îndoit de paternitatea ei. Multe alte informaţii despre biografia lui Urmuz sunt oferite, multe inedite pentru subsemnatul (e.g., faptul că tatăl lui Urmuz l-a cunoscut pe tatăl lui Ion Barbu, sau faptul că Urmuz este posibil să fi nutrit o pasiune secretă pentru pianista Cella Delavrancea, de aici compoziţiile sale pentru pian). Plus ipoteze numerologice, mai ales legate de moartea lui Urmuz, de sinuciderea sa parcă minuţios pregătită din punct de vedere simbolic. (A fost aceasta o „sinucidere asistată”?, riscă la un moment dat autoarea să se întrebe.)
Cartea se încheie cu promisiunea „Ar trebui să urmeze Pâlnia şi Stamate”, ca titlu de viitoare carte. Sper că autoarea a scris-o/o va scrie...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It