MUZEUL ERMITAJ – Sankt Petersburg

Să vizitezi oraşul Sankt Petersburg fără să mergi la Ermitaj ar însemna să omiţi un loc fundamental pentru înţelegerea istoriei, culturii şi spiritului ruseşti.

Cel mai important muzeu al Rusiei îşi are sediul într-un oraş relativ modern, apărut la începutul secolului al XVIII-lea din dorinţa lui Petru cel Mare (1672-1725), ca avanpost militar al Golfului Finlandei şi care, în scurt timp a devenit capitala imensului imperiu ţarist. Este spaţiul unde tradiţia orientală lasă locul, fără a dispărea, stilurilor baroc şi neoclasic importante din Occident prin intermediul urbaniştilor şi al arhitecţilor, adesea italieni, aduşi aici în repetate rânduri de către ţar.

Potrivit opiniei generale, existenţa Muzeului Ermitaj se datorează lui Petru cel Mare, fapt adevărat doar în parte. Cu excepţia unor tablouri flamande, pe ţar nu prea îl interesau operele de artă, el fiind atras cu preponderenţă de obiectele rare, de curiozităţile naturale şi de ciudăţeniile de orice fel. El îşi obliga supuşii să îl viziteze frecvent, trebuind totuşi să organizeze un sistem de încurajare pe bază de votcă pentru a-i ajuta pe nefericiţi să-şi învingă dezgustul. Din fericire, Petru cel Mare era şi un mare admirator al obiectelor din aur, misterioase, care, frecvent, ieşeau la suprafaţa vălurită a stepelor. El nu putea şti, însă acelea erau miticele podoabe pe care sciţii şi sarmanţii le îngropaseră odată cu morţii lor şi care, în zilele noastre, reprezintă unul dintre punctele de interes ale Marelui Ermitaj.

Însă adevărata autoare a înfiinţării muzeului a fost Ecaterina cea Mare, la mijlocul secolului al XVIII-lea. În 1764, lângă Palatul de Iarnă, ţarina porunceşte să i se construiască o reşedinţă retrasă, pentru recreere sau, altfel spus, un „Ermitaj”, în care să stea liniştită, înconjurată de câţiva prieteni şi admirând tablourile pe care le cumpăra de pe piaţa europeană. Ecaterina nu se pricepea prea mult la pictură, dar îi plăcea enorm să achiziţioneze tablouri. „Sunt doar o lacomă, nu o cunoscătoare”, spunea ea despre sine. Ecaterina se retrăgea cu plăcere la Ermitaj („Mă duc să admir operele, eu şi şoarecii”), în compania unor prieteni apropiaţi, care erau supuşi unor reguli cel puţin bizare: pentru a pătrunde aici trebuia să renunţe la sabie şi pălărie, precum şi la rang sau la dreptul de întâietate; se impunea atenţie maximă pentru a nu se rupe ceva; se vorbea doar în şoaptă şi nu era încuviinţat căscatul. Cine nu se supunea acestor reguli era obligat să bea... apă, o adevărată jignire pentru un rus. Aceste reguli, mai puţin pedeapsa, sunt valabile şi astăzi.

 

- va urma -

 

Pin It