Marian Mecu la 77 de ani

„Plăcerea oamenilor cu adevărat mari e să facă oamenii fericiţi".  

Blaise Pascal 

 

 

Era mult mai simplu pentru mine: un telefon în dimineaţa zilei de 30 ianuarie, un „La mulţi ani, d-le profesor Marian Mecu, ilustre magistru al atâtor generaţii!”, la care să primesc un răspuns tot aşa de simplu, „Mulţumesc, domnule Hiru!”. Şi cu asta, cei şaptezeci şi şapte de ani ai marelui dascăl, polivalentului om de cultură şi artă, ar fi fost modest sărbătoriţi, deşi urarea de „mulţi înainte” ar fi fost din toată inima. Dar oare numai atât merită maestrul Mecu, trei vorbe prin telefon?! Nu, mai ales acum, când întreaga mea fiinţă se revoltă din cauza nerecunoaşterii muncii de peste cinci decenii a talentatului profesor care a însufleţit, în aceşti ani, viaţa cultural-artistică a Domneştiului, a Văii Râului Doamnei şi, de destule ori, a întregului judeţ. Simt şi acum mirosul de transpiraţie din sălile de repetiţii ale corului, brigăzilor artistice, programelor de revistă, orchestrelor, care umpleau apoi scenele judeţului şi ţării cu artiştii amatori formaţi de mâna maestrului.

Nu pot uita acordeonul pe ale cărui clape alergau degetele micuţului Florin Tecău, sau ale lui Dan Petrică, astăzi primul fiind preşedintele Consiliului Judeţean, al doilea apreciat inginer. Sau degeţelele fine ale Marielzei Ciolănescu, azi economist de frunte şi chiar zburdălnicia beţigaşelor legate la capăt cu vată, ce săltau pe coardele ţambalului, mânuite cu un necrezut talent de Neluţ Nacea, sau contrabasul uriaş cu care cocheta elevul Valeriu Iacob... şi mulţi, foarte mulţi alţii care formau orchestra „Mugur, mugurel”, premiată de nenumărate ori, chiar la nivel de ţară.

Cum puteam să-i transmit un simplu „La mulţi ani!”acestui munte de talent, fără să amintesc celor care au uitat programele de revistă cu care a sculat în picioare sala Teatrului „Constantin Tănase” şi despre care, ani în şir, a trâmbiţat presa judeţeană şi naţională?... Cum să-l poţi uita pe uriaşul vieţii artistice domneştene, cel care, continuând munca profesorului Alfons Popescu în dirijarea corului local, a făcut să răsune la Târgu Mureş buciumele şi fluierele domnişanilor, aducându-le locul I pe ţară? Sau la Lugoj, în locul de baştină al lui Ion Vidu,  unde, ca niciun alt cor, au interpretat „Ana Lugojana”?...

Maestrul, alături de înţelegătoarea sa soţie, învăţătoarea Angela Mecu, nopţi de-a rândul şi-au aplicat talentele de scenarişti ai spectacolelor, precum şi de făuritori ai unor decoruri incredibile. Poate că s-ar fi mulţumit cu acel „La mulţi ani!” prin telefon, dar eu nu am putut să-l onorez pe maestru doar cu atât, mai ales, cum v-am mai spus, fiind intrigat de uitarea semenilor, cu atât mai cu seamă a acelora ce nu trebuie să uite. Deci, văd cu stupoare că în holul Casei de Cultură, a cărei reabilitare a fost, nu demult, sărbătorită cu mult fast, nu apare imaginea acestui Everest al vieţii cultural-artistice a Domneştiului, sat care, prin adoptarea acestui fiu din Călineşti, are un motiv de mândrie în plus. Consider că el este unul dintre Oamenii Mari şi că tabloul său trebuie aşezat lângă alte personalităţi care au trudit pentru confraţi, pentru sat. El trebuie aşezat pe soclu alături de înaintaşii merituoşi ai Domneştiului, nu alţii pe fruntea cărora vânturile vremii nu au ce sudoare să zvânte, pentru că ei nu au năduşit pentru Domneşti, ci pentru ei.

De ce credeţi că poartă maestrul la inimă, alături de dragostea pentru Domneşti şi domnişani, un stimulator cardiac? Vă spun eu: pentru că a pus suflet în orice a făcut, pentru că undeva, în inima vieţii culturale a Domneştilor, dincolo de lacrima dulce a Doamnei Marghita Basarab, se unduieşte sublim, ca o doină plecată haihui de pe buzele ciobanului muntean, bagheta fermecată a profesorului Marian Mecu, maestrul sufletelor atâtor tineri, în care le-a sădit dragostea pentru artă. Un artist de un romantism tumultuos, îndrăgostit nu numai de soţia sa, Angela, ci şi de misiunea de dascăl, un maestru care a acoperit cu harul său viaţa unei jumătăţi de secol a oamenilor acestui pământ scăldat de istorie în cristelniţa Basarabilor, udat, poate, cu lacrimile Anei şi construit din granitul calfelor şi al meşterului lor, Manole. 

Pentru că şi profesorul Marian Mecu este un ziditor de istorie pe aceste meleaguri, o istorie mai puţin interesată de zilele noastre, o istorie udată cu sudoarea talentului său. Să nu uităm formaţiile şi orchestrele făurite de domnia sa, „Doruleţul”, „Etnos”, vodevilul inspirat din viaţa ţiganilor nomazi, „Nuntă ţigănească”, formaţia de muzică uşoară „Farmec Brio”, corul premiat, spectacolele de revistă, cartea „Terapie cu mecultisme” şi încă multe altele ce au încununat cu lauri cartea de vizită a Domneştiului. El, profesorul Mecu, este cel care a înnobilat cu harul său şi a dat viaţă noului edificiu cultural, Casa de Cultură, făcând mii de oameni fericiţi.

Pentru cele prezentate, domnia sa merită cu prisosinţă locul său în galeria personalităţilor culturale domneştene, chiar înaintea multor altora, fiind un împătimit al muncii, al artei, al dragostei de oameni. „Toate însă bolnave iremediabil de un umor sarcastic, brodat cu înţelepciune pe cămaşa dantelată a destinului.” Stimate maestre, sunteţi un cetăţean de seamă al Domneştiului, căci numai acela ce lasă dâră pentru satul său, ce ară brazdă adâncă în pământul ţarinei sale, îi face onoare, purtând numele de Cetăţean Onorabil al Cetăţii.

La mulţi ani, maestre!

 

 

 

 

Pin It