Mihai Eminescu, imagini de suflet din satul copilăriei sale

În sufletul generos al românilor, niciun nume nu trezeşte o mai mare şi mai plăcută rezonanţă emotivă ca Poetul din Ipoteşti, care se exprimă limpede, cu un adevăr adânc din vatra natală, precum apa din adâncul fântânilor. Se ştie că satul natal eminescian face parte din străvechea vatră românească din Ţara de Sus a Moldovei, un ţinut celebru prin bogăţia de spaţii largi, ondulate deal-vale, pline de coline, păduri şi ape, toate învăluite cu luminile şi umbrele blânde ale româneştilor „guri de rai” mioritice. Copilul Mihai a crescut liber, ca un "pui răsfăţat al codrului precum şi marele său prieten humuleştean”, sub ochii grijulii ai părinţilor. Dacă satul lui Creangă era văzut mirific-sprinţar în ochii lui Nică, satul eminescian apare romantic, bogat în peisaje, muzical şi liniştit, sub semnul ocrotitor al înaltelor sfere divine. Iubita "dulce mamă" Raluca avea grijă să nu-i lipsească nimic lui Mihai, în casa părintească, lăsându-i şi libertatea să hoinărească prin împrejurimi, peste dealuri cu povârnişuri acoperite de păduri bătrâne, povestindu-i despre tradiţiile populare, strămoşeşti, despre fenomene misterioase şi semne ale naturii: „Mama-i ştia atâtea poveşti, pe câte fuse/ Torsese în viaţă... deci ea l-au învăţat/ Să tâlcuiască semne şi-a păsărilor spuse/ Şi marmura cuminte a râului curat"... (Codru şi salon, 1865-1877). Dorul de satul natal îl stimulează pe adolescentul peregrin chiar de la debut, publicând în revista „Familia” poeme precum „De-aş avea”, „La Bucovina”, „Din străinătate”, stimulat de „natala vâlcioară” şi „poeticul labirint” din pădurea mult îndrăgită de pe Dealul Haraminului: „Aş vrea să văd acum natala mea vâlcioară/ Scăldată în cristalul pârâului de-argint./ Să văd ce eu atât iubeam odinioară;/ A codrului tenebră, poetic labirint; // Să mai salut o dată colibele din vale,/ Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,/ Ce respirau în taină plăceri mai naturale,/ Visări misterioase, poetice şoptiri” (Din străinătate, 1866). Nostalgia anilor de-acasă, de lângă cuptorul vetrei părinteşti de la Ipoteşti, îl stimulează la noi creaţii inspirate din în acel „rai de basme” ce-i fermecase inima în anii copilăriei. Marea lui dragoste pentru zestrea sufletească descoperite prin casele sătenilor şi la şezătorile cărora îşi petrecea odată ceasuri de fericire blândă, îşi găsesc expresia şi în versuri ocazionale: „Îmi place-atunci-n scaun să stau în drept de vatră,/ S-aud câinii sub garduri cum scheaună şi latră,/ Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,/ Să cuget basme mândre, poetice poveşti.// Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,/ Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,/ Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit la lume,/ Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud”... (Când crivăţul cu iarna...). Poetul păstrează în memoria sa afectivă imagini de suflet din satul copilăriei sale, sprinţare şi meditative, cu scene tainice sau triste: „Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-or să vină iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri” (Trecut-au anii, 1883). Într-o viaţă fulgerător de scurtă, Poetul şi-a ridicat fruntea de fildeş până sub bolta cerului, lăsându-se pătruns de tot misterul şi frumuseţea cosmosului şi a vieţii. Prietenii de joacă erau fraţii săi mai mari, cu deosebire Ilie, cu care se antrena în fel de fel de năzdrăvănii. Anii copilăriei i-au dăruit de timpuriu visătorului vlăstar ţărănesc fiorii marilor mistere ale naturii, acele simţuri stranii şi acel dor înaripat de azururi, ce-l vor purta neîntrerupt către apele cristaline şi adânci ale marii sale poezii: „Şi inima aceea, ce geme de durere/ Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,/ E inima tristă, ce n-are mângâiere,/ E sufletul-mi ce arde de dor nemărginit” (Din străinătate). Un mesaj uman sensibil îl descoperim şi în poezia „O, rămâi”, în care autorul îşi exprimă regretul faţă de trecerea timpului, înstrăinarea faţă de copilărie şi de raiul acesteia - pădurea. Întors cu gândul în locurile cele mai dragi, poetul aude pădurea cerându-i să rămână cu suflet de copil: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult/ Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult”. Codrul personificat intră în dialog cu poetul, comparându-l pe copilul de ieri, cu „un prinţ”, care priveşte „cu ochi negri şi cuminţi” în adâncul apelor şi promiţându-i că-l va face să audă prin iarbă „mersul cârdului de cerbi”. Poezia continuă cu o meditaţie asupra trecerii timpului şi a efemerităţii omului în comparaţie cu natura şi cosmosul: „Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri”. Aşadar, viaţa omului nu reprezintă decât o „clipă” în trecerea timpului, dar, pe de altă parte, „clipele dulci” petrecute odinioară la umbra pădurii par şi ele veacuri. Se ştie că spaţiul ocrotitor al pădurii oferă simbolic fericirea copilului, îndemnându-l la visare, dar este un timp irevocabil pierdut. De aceea, prin maturitate, poetul iese din copilărie cu noi experienţe de viaţă: „Astfel zise lin pădurea,/ Bolţi asupra-mi clătinând/ Şuieram l-a ei chemare/ Şi-am ieşit în câmp râzând”. Ruptura definitivă a poetului de pădurea copilăriei, se manifestă cu un mesaj liric dramatic, precum un oftat plin de ecouri care se prelungesc la infinit: „Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot.../ Unde eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” (O, rămâi, 1879).

Nostalgia paradisului pierdut al copilăriei îşi găseşte expresia în imagini deosebit de vii şi în postuma „Fiind băiat, păduri cutreieram” care pune în lumină nu numai interesul pretimpuriu al poetului pentru creaţia artistică populară, dar şi structura romantică a firii sale: „Fiind băiat, păduri cutreieram/ Şi mă culcam adesea lângă izvor,/ Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa sună-ncetişor;// Un freamăt lin trecea din ram în ram/ Şi un miros venea adormitor,/ Astfel ades eu nopţi întregi am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor glas”... Buciumul care „cântă tainic cu dulceaţă” şi pe care poetul copil, rătăcind pe toloaca ce se deschide deasupra satului Ipoteşti, îl va fi ascultat ca vrăjit în drumul său spre casă: „Răsare luna-mi bate drept în faţă:/ Un rai din basme văd printre pleoape,/ Pe câmpi un văl de argintie ceaţă”... Tabloul remarcat nu este doar o evocare a copilăriei, ci reprezintă şi viziunea romantică a poetului, care descrie un peisaj de linişte şi visare, alunecând într-o iubire romantică. „Băietul” romantic îşi imaginează o scenă de iubire cu o tânără crăiasă, cu ochii plini de vise, un înger blând cu faţa radioasă, care răsare dintre ramurile teiului vechi... „Şi ah, era atâta de frumoasă,/ Cum numai-n vis o dată-n viaţa ta/ Un înger blând cu faţa radioasă,/ Venind din cer se poate arăta;/ Iar păru-i blond şi moale ca mătasea/ Grumazul alb şi umerii-i vădea./ Prin hainele de tort subţire, fin,/ Se vede trupul ei cel alb deplin” (Fiind băiet... 1878). Chemarea dragostei adolescentine se manifestă în totală consonanţă cu mitul lumii magice, sporind toposul simbolic al naturii pline de necunoscute şi puteri secrete: „De ce nu am aripi să zbor!/ M-aş face un flutur uşor.../ M-aş pune pe-o floare de crin,/ Să-i beau sufleţelul din sân,/ Căci am eu pe-o floare necaz:/ Frumoasă-i ca ziua de azi!" (Frumoasă-i, 1866). Într-o stare de tensiune benefică, tinerii îndrăgostiţi aşteaptă ora întâlnirii în anotimpul înflorit "văratic" al Erosului care umple lumea de ape şi flori, de culori şi parfumuri, de sunete dulci. Dar ei nu se regăsesc nici în poezia „Lacul”, construită ca un lied pe o romantică aşteptare, nici în „Crăiasa din poveşti”, unde iubita zână face să apară în limpedea oglindă a apei doar faţa iubitului; nici în celelalte piese lirice cu atmosferă analogă, precum „Floare albastră”, „Dorinţa”, „Povestea codrului” şi altele. O superbă expresie artistică a întâlnirii reale a celor doi îndrăgostiţi este exprimată cu claritate în idila „Sara pe deal”, poezie-pastel unică prin expresivitate şi prin bogăţia de nuanţe, ce se integrează în ciclul închinat amintirii primei şi neuitatei sale „Iubiri din Ipoteşti”: „Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc’, stelele scapără-n cale,/ Apele plâng clar izvorând în fântâne;/ Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine” (Sara pe deal, 1885). Emoţia poetului care urmează să-şi întâlnească iubita peste câteva clipe, „sub înaltul, vechiul salcâm” din deal, se intensifică odată cu pregătirile gospodarilor din vale, pentru odihna de peste noapte. Toate elementele naturii vestesc un ritual de amurg, învăluit într-un „fum adormitor”. Pe drumul spre sat, ţăranii osteniţi „vin de la câmp” cu „coasa-n spinare”, turmele urcă spre stână chemate de murmur de fluiere, carele scârţâind coboară şi ele agale printre lanuri, iar câinii vestesc pe la porţi sosirea stăpânilor. Imaginile sonore cu toaca şi vechiul clopot de la biserica satului ce „umple cu glasul lui sara”, intră în armonii astrale cu licărul stelelor „care nasc umezi pe bolta senină” şi cu lumina lunii „care trece aşa sfântă şi clară”. Într-un asemenea decor viu, plin de mister şi de mare densitate rustică, în care eternitatea şi clipa se întrepătrund la infinit, cei doi îndrăgostiţi trăiesc clipe de fericire: „Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr/ Şi fir cu fir păru-ţi am să-l număr./ Ap-am să beau din a ta gură, frumuseţe,/ Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândeţe.// Îmbrăţişaţi, noi vom şedea la tulpină,/ Fruntea-mi de foc pe-ai tăi sâni se înclină,/ Ce-alături cresc dulci, ca şi rodii -/ Stelele-n cer mişcă auritele rodii!” Prin aceste versuri de intensă poezie astrală, devine mai expresivă parcă reveria îndrăgostiţilor ce-şi caută împlinirea dorului când satul adoarme şi liniştea deplină se-aşterne peste tot universul. Aşadar, încă din prima întâlnire reală a tânărului adolescent cu „Iubita din Ipoteşti”, iubirea lor, de o puritate desăvârşită, atinge o maximă intensitate seara şi „întreaga noapte” („Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”) într-un cadru natural romantic, desăvârşindu-se sub semnul ocrotirii înaltelor sfere divine.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It