Valori româneşti în cultura universală - George Enescu, 138 ani de la naştere

A văzut lumina zilei la 19 august 1881, în comuna Liveni (astăzi „G. Enescu”), judeţul Botoşani, judeţ care a mai dat culturii române şi universale două genii: M. Eminescu (n. 1850) şi N. Iorga (n. 1871). A fost compozitor, violonist, dirijor şi pianist. În creaţia sa, G. Enescu a realizat o sinteză genială între melosul popular românesc şi marile tradiţii muzicale europene. El a ridicat componistica românească la nivelul muzicii universale. A cucerit de timpuriu celebritatea mondială prin cele două „Rapsodii române”, cărora le-a adăugat, treptat, o operă valorică alcătuită din lieduri, sonate, cvartete, simfonii şi tragedia lirică „Oedip” - o culme a muzicii de teatru contemporane.
Genialul artist provine dintr-o familie în care muzica era mult apreciată: mama cânta la chitară melodii populare şi romanţe la modă. Maria şi Constantin Enescu mai avuseseră şapte copii, dar cu toţii au murit de timpuriu. Aşa că lui George i-au dat o îngrijire deosebită, mai ales că era destul de firav. La rândul ei, natura din Liveni i-a vorbit copilului George pe limba ei secretă, pe care el s-a străduit să o traducă în sunete muzicale. La vârsta de 7 ani a fost prezentat, la Iaşi, profesorului Eduard Caudella, care a înţeles imediat că micuţul George aparţine categoriei de excepţie a copiilor „minune” conştienţi de menirea lor. În anul 1888 (avea 7 ani), George Enescu a început la Viena studierea metodică a muzicii. Aici este fascinat de muzica lui Wagner, Brahms, Beethoven. A terminat aceste studii pregătitoare de la Viena la vârsta de 11 ani, obţinând calificativul „excelent”. În anul 1894 (13 ani), pleacă la Paris pentru a-şi continua studiile. Aici, la Paris, în 1897 (16 ani), compune prima lui lucrare „Poema română” - suită simfonică pentru orchestră, Opus 1. „Poema română” este o tresărire a nostalgiei pentru ţară, pentru peisajele copilăriei sale, nostalgie pe care o trăia, la Paris, adolescentul Enescu. Opera aceasta răspundea necesităţii compozitorului de a-şi afirma şi delimita personalitatea artistică, de a-şi preciza apartenenţa creatoare de la un anumit cadru stilistic, la un popor, la o cultură, la un etos naţional.
A compus apoi „Rapsodia română nr. 1 în La major” (1901) şi „Rapsodia română nr. 2 în Re major” (1902). Cele trei opere au fost şi sunt apreciate ca fiind adevărate imnuri de preamărire a vieţii şi a bucuriei de a trăi. După concertul celor două „Rapsodii române”, mai mulţi ascultători s-au întrebat: „Unde cântă şi joacă oamenii cu atâta vioiciune?” şi „În ce parte a lumii mai trăiesc astfel de melodii, care par străvechi ca pământul însuşi, dar de o prospeţime neînchipuită?”. Răspunsul l-au găsit chiar în titlul operelor: „Rapsodia română”.
Dacă în aceste prime trei creaţii, Enescu a îmbrăcat în veşmânt orchestral cântece de dor şi melodii de foc auzite la lăutari moldoveni, în următoarele opere se percep sclipirile, culorile şi adierile fără seamăn ale peisajului natal: „Sonata a III-a pentru pian şi vioară, în caracter popular românesc, Opus 25”; „Suita pentru vioară şi pian - Impresii din copilărie - Opus 28”.
Muzicologii apreciază că „Suita a III-a” a lui Enescu nu are asemănare în muzica de cameră a primei jumătăţi a secolului al XX-lea. În anul 1937, la invitaţia Orchestrei Filarmonice din New York, Enescu a dirijat, în premieră absolută, „Suita sătească pentru orchestră, Opus 27”, opera şi spectacolul bucurându-se de aprecierea publicului şi de preţuirea muzicologilor. Aceştia din urmă au observat că „Suita sătească” impresionează prin melodia visătoare a flautului din prima parte, apoi prin accentele săltăreţe ale clarinetului şi ale oboiului, prin suspinul violinelor care evocă icoana casei natale, urmate de cântecul lin al ciobanului de pe plaiurile Bucovinei.
La vârsta maturităţii, genialul compozitor şi interpret mărturisea: „Nimic nu poate desface legătura mea cu pământul, cu cerul şi cu apele Moldovei. Pământul natal, cu tot ce e pe el, îl purtăm toată viaţa în noi şi e prezent în cântec, în poem, în piatra cioplită, în pânza pictată, ca şi în faptă. Fără el am fi serbezi!”. Cuvintele acestea sunt, fără îndoială, o ilustrare elocventă a teoriei filozofului L. Blaga despre cadrul structural al unei culturi sau al unei opere de artă.
În anul 1900 (avea 19 ani), după ce a interpretat, tot la Paris, ca solist, la vioară „Concertul” de Beethoven, cronicarii s-au întrecut în elogii. Tânărul interpret li s-a părut „atât de duios şi de tandru, încât inimile se topesc, respiraţiile sunt curmate şi, după ultimul acord, domneşte o linişte totală, ce se prelungeşte timp de mai multe secunde, ca apoi un tunet formidabil de aplauze să se răspândească în sală. Unii plâng de emoţie”.
Criticii francezi afirmau că arcuşul lui Enescu stăpâneşte secretul unei vibraţii urzite „dintr-o lacrimă şi o mângâiere”. O asemenea sclipitoare apreciere ne aminteşte de cugetarea filozofului român C. Noica: „Orice creaţie se naşte dintr-un plâns şi o tăcere”. Când a interpretat, tot la Paris, „Simfonia spaniolă”, de Lalo, un critic a afirmat că vioara lui Enescu este „o voce care cântă, plânge, se roagă, se exaltă cu o înfocare pasionantă”. În anul 1909 a concertat şi a dirijat la Petersburg, iar în 1910, în Olanda, la Haga, Rotterdam şi Amsterdam. Ziarele scriau că „un nou personaj a fost introdus de Enescu în hora muzicală a popoarelor: POPORUL ROMÂN.
Între anii 1914-1916, G. Enescu a dirijat, la Bucureşti, trei capodopere ale muzicii universale „Simfonia a noua”, de Beethoven, „Persifal”, de Berlioz. De numele lui Enescu se leagă înfiinţarea la Bucureşti a Operei Române, unde - spunea ctitorul - „vom auzi în limba noastră, cu cântăreţi şi muzicieni, marile capodopere ale lui Gluck, Mozart, Beethoven, Weber şi ale „supraomenescului Wagner”.
La propunerea savanţilor V. Babeş, Grigore Antipa, Gh. Marinescu, Vasile Pârvan şi A.D. Xenopol, în anul 1916, Enescu a fost ales membru de onoare al Academiei Române. În anul 1923 a întreprins primul său turneu de concerte în S.U.A., unde era binecunoscut şi apreciat. La întoarcerea din America, G. Enescu a rostit o reflecţie pe care ar trebuie s-o ştie orice muritor: „Arta trebuie să mângâie şi să unească”.
Acesta este mesajul umanist al operei enesciene. Ziarele din New York şi Washington scriau că Enescu este un artist „de dimensiuni uriaşe”, este „un geniu al expresivităţii”.
Într-o seară de aprilie 1910, G. Enescu a asistat la reprezentaţia tragediei „Oedip”, de Sofocle. Atunci a avut revelaţia că a găsit izvorul inspiraţiei pentru „opera vieţii mele” - cum va afirma mai târziu. „Voi învinge destinul şi voinţa zeilor!” - a exclamat genialul compozitor Enescu. Opera aceasta, la care a lucrat 26 ani, este un elogiu adus omului. Libretul aparţine poetului şi dramaturgului Fleg, cu care Enescu va avea o strânsă prietenie. Premiera a avut loc la Opera Mare din Paris, la 10 martie 1936 şi a avut un succes uluitor. Publicul l-a aclamat îndelung pe cel considerat acum o glorie a muzicii româneşti, a muzicii franceze, a muzicii universale.
Compozitorul Arthur Honegger a situat tragedia lirică „Oedip” pe culmile artei lirice din toate timpurile. În anul 1956, după moartea compozitorului (1955), opera „Oedip” s-a prezentat şi la Opera Română din Bucureşti. După Al Doilea Război Mondial, G. Enescu a reluat turneele sale pe toate meridianele lumii, pretutindeni bucurându-se de o primire entuziastă şi o deosebită preţuire. Crezul lui era că „Muzica este o putere spirituală în stare să lege pe toţi oamenii între ei”.
În ultimii ani de viaţă, slăbit de boală, Enescu şi-a dorit din tot sufletul să se întoarcă în Moldova natală, să mai vadă o dată casa părintească din Liveni, cerdacul cu stâlpi de lemn, de unde, în copilărie, privea livezile din jur. N-a mai apucat să-şi îndeplinească sfânta dorinţă. Ochii aceia strălucitori s-au închis pentru totdeauna în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, în modesta sa locuinţă de pe strada Cliahy 26, din Paris, după ce mai ascultase o dată „Simfonia de cameră” - operă ce-i fusese înregistrată de Radiodifuziunea franceză. Locul lui e acum în panteonul lumii, alături de alte genii, care îmbogăţesc şi înnobilează viaţa oamenilor de pretutindeni prin creaţia lor. Printre alte glorii ale acestui neam binecuvântat de Dumnezeu, pe noi ne reprezintă şi George Enescu.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It