Ion Creangă, ilustru mânuitor de idei şi cuvinte

Motto: "Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur prind curaj". (Ion Creangă)

Ion Ştefănescu, cum s-a numit de fapt Creangă în acte, născut la 1 martie 1837 (după cea mai probabilă ipoteză, alţi exegeţi ai operei lui susţinând că s-a născut în 10 iunie 1839), mort în ultima zi a anului 1889, a încheiat şirul zilelor negre ale literaturii române, după dispariţia, în acelaşi an, a lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle. A fost un scriitor modern, „destul de aproape a-l înţelege, destul de departe a-l judeca”, după cum bine spunea G. Călinescu. După unii, a fi fost un ţăran, ţăran dar nu prea, pentru că descoperim în el un ilustru mânuitor de idei, exprimate într-o limbă „fără nicio pată”. „Humuleşteanul este mai deştept decât pare, ne spune tot Călinescu, cât ştie, ştie bine, nu se vâră unde nu ştie”. Este un om inteligent, luminat „cu puţine cărţi”, fiind însă mult mai pătrunzător decât cei care se considerau cu multă carte.
„E un şiret patriarhal, ca şi Ion Neculce, care şi acela vorbeşte de <<firea lui cea proastă>>, deşi o crede deşteaptă. (...) Umorul lui ia forma gestului, mai degrabă decât a jocului de cuvinte. De exemplu, se ştie că la şedinţele <<Junimii>>, Creangă îl urmărea pe oratorul <<cărturar>>, care nu-şi poate termina peroraţia, fiind întrerupt şi ironizat: <<Ştii cum faci dumneata? Întocmai ca ciubotarul care coase, coase mereu, fără să facă nod la aţă...>>. Sau, altui orator înflăcărat, îi scade brusc avântul, dându-i sfatul să mai termine cu <<Trăiască Majestatea Sa regală!>>" Sunt critici pe care, maliţios, Creangă le face la adresa intelectualităţii „vopsite”.
El, marele Creangă, pe când era diacon, mergea la Teatrul Naţional, gest considerat frivol de către cler, şi spunea răspicat că a fost acolo şi că nu a găsit „o bună interpretare”. De asemenea, trage cu puşca în ciorile de pe cupola bisericii, cu justificarea: „De ce, adică, un diacon n-ar apăra biserica de murdăriile ciorilor?” Vorbeşte despre puterea bunului simţ (ce lipsea deseori), devine chiar „recalcitrant, nastratinesc”. Tot el, Ion Creangă, mănâncă pască în Vinerea Mare, iar de Paşti, „o pune pe Tinca să-i fiarbă o ulcică de fasole”. „E prea şiret ca să nu-şi dea seama că se admiră în el ingeniozitatea. (...) Uneori se prosteşte, întinde coarda groasă a ţărăniei. Iată ce-i scrie lui Conta: <<Şi de prost, oi fi, dar inimă mare am.>>”
Ştim, de asemenea, că scrisorile lui Creangă către Slavici sunt pline de ziceri din popor: „Ca fiu din popor (...) nu m-am putut opri a vărsa lacrimi văzând nenorocirea ce ameninţă ţara (...) ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud (...) totdeauna oamenii de stat au luat cărbunele cu mâna ţăranului, a celui ce plăteşte gloaba (...) capra bese şi oaia îndură ruşinea (...) într-un sat fără câini se plimbă mişeii fără băţ”. În asta constă geniul lui Creangă, ne spune acelaşi G. Călinescu, „în a face un echilibru între conştiinţa lui artistică şi între umorul lui firesc, fără a se maimuţări”.
Ioan S. Ionescu, autor de poveşti, proprietarul Tipografiei Naţionale din Iaşi, „institut grafic al Junimii”, a reuşit să culeagă din gura marelui humuleştean multe „cuvinte de duh”. Îl ştia pe Creangă de pe când i se spunea Popa Smântână (pentru că-i plăcea să mănânce, cum spunea chiar el, „pui batjocorit cu smântână”) şi apoi ca tovarăş la Tipografia Naţională. Îi repeta mereu povestea racilor, care nu se găsea decât în scrisoare, nu în coşul oacheşului comisionar, aducător al epistolei. Anecdotele spuse de humuleştean „circulau” şi ele, cum ar fi aceea a meşterului lăcătuş care, din amestecuri de fier, bleahuri, scoabe, dălţi, caiele şi cuie, se prinde să facă un fier de plug; fierul de plug, înainte de a se naşte, devine topor, toporul ajunge bardă, barda ajunge bărdiţă, bărdiţa ajunge teslă, tesla-sfredel, sfredelul-sfredeleac, sfredeleacul ajunge sfârâiac. Artur Stavri, poet şi prozator, a publicat mai târziu, în revista „Şezătoarea” din Fălticeni, proza „Sfârâiacul”, în care spune o altă versiune, povestită de Creangă la o şedinţă a „Junimii”.
Deci, Ion S. Ionescu, tipograful, a redat istorioarele, anecdotele şi poveştile lui Creangă, în fapte şi lucruri. Citez din ceea ce spune G. Călinescu despre acestea: „Bogăţia de vocabular a lui Creangă, agonisită cu inteligenţă, a înapoiat-o limbii noastre cea română. Pentru toţi, cei de ieri şi de azi, precum şi pentru cei de mâine, literaţi şi lexicografi, Ion Creangă e un tezaur de limbă. (...) Ebrietatea, starea de beţie, găseşte la Creangă o sumedenie de cuvinte: aghezmuit, chilaciu, chiurluit, tămâiet, a se chiurculi. Cearta va fi cioanda, gâlceava, harţagul, buclucul, clenciul, o putere sinonimică de neimaginat, sfada cu palma, cu pumnul, cu harapnicul, cu bâta, o înlocuieşte cu verbele: a căptuşi, a dobzăla, a flocăi, a ghigoşi, a jnăpăi, a buşi, a coti, a potopi, a bate în strai; precum şi cu termeni şi expresii: chelfăneală, nănaşa din coardă, <<Sfântul Nicolae>> din cui. Foloseşte, în mare parte (verbe şi expresii provenite din) onomatopee: a bodogăni, a bleşti, a vorbi în bobote şi în dodii, a bolborosi, a boscorodi, a clămpăni, a corchezi, a îndruga, a tăhăcăni, a dârdâi. Din breasla cizmarilor, Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul foloseşte termeni ca: astrăgagiu, bedreag, calup, carâmb, răbuială, scroambe”.
Iată, deci, doar câteva exemple ale bogăţiei vocabularului operelor lui Ion Creangă, acest tezaur din limba românească. În încheiere, un îndemn către lectură al marelui humuleştean: „Cartea îţi aduce şi oarecare mângâiere. Eu să nu fi ştiut a ceti, de mult aş fi înnebunit, câte am avut pe capul meu... Din cărţi culegi multă înţelepciune şi, la drept vorbind, nu eşti o vacă de muls pentru fiecare”.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It