O bibliotecară, un cititor şi un poet domneştean

# "Nu există prieten la fel de loial ca o carte". (Ernest Hemingway)

Aproape zilnic, nenea Nică era "clientul" Bibliotecii Comunale din Domneşti, condusă cu măiestrie de o bibliotecară veritabilă, doamna Aurelia Hănescu. Îşi avea metodele ei prin care atrăgea sute de cititori, era o adevărată împătimită a cărţilor, dar nu le păstra doar pentru dânsa, le împărţea cu cei din jur. De luni până sâmbătă, biblioteca era plină de cititori, unii chiar lecturau, alţii alegeau cărţi din rafturile încărcate cu volume, clasificate zecimal, alţii aşteptau înscrierea în fişele de bibliotecă. Numai marţea găseai lipit de geam un mic afiş, scris frumos cu peniţă "Redis": "Sunt în sat, cu cărţi". Bibliotecara îşi lua gentuţa maro din piele, cu limbă şi cataramă, şi bătea pe la porţile oamenilor, aducându-le Lumina cărţii. Culmea, pentru Aurelia Hănescu nu exista lunea liberă, ca de altfel pentru toţi lucrătorii din Cultură. Uşile bibliotecii, aflată la parterul Băncii "Înfrăţirea" (demolată cu ură de postecembriştii îmbuibaţi), erau mereu deschise. Găseai acolo multe flori şi cărţi, toate la un loc miroseau a Frumuseţe, Cultură şi Viaţă. Pregătea doamna Aurelia (Rely) Hănescu cronicile tuturor apariţiilor noi, pe care le prezenta săptămânal, fie la bibliotecă, fie prin intermediul staţiei de radioficare, cronici însoţite de montaje literare, cortine muzicale, procese literare în care "inculpaţii" erau personaje din cărţi, totul exact "ca la carte", deoarece litera cărţii se străduia să o împrăştie distinsa doamnă bibliotecară (pe care o găseai adesea având în mână spreiul care-i vindeca alergia provocată de hârtie şi praf, mediu în care lucrase ani buni).
Două camere erau destinate bibliotecii, în care rafturile gemeau de cărţi. Primea lunar pachete cu noutăţi literare, din banii Statului, îmbogăţind mereu patrimoniul ce sărea cu mult peste 18.000 de volume. Eram, pe vremea aceea, director de Cămin Cultural. O găseam uneori cu vrafuri de cărţi lângă ea, cu borcănelul cu lipici (deseori făcut de mâinile doamnei bibliotecare, după reţeta dânsei), lipind foi, coperte, cosând chiar paginile dezlipite. "Păcat, mare păcat, căci e o carte bună...", spunea truditoarea literelor tipărite. Astăzi, repede se scot cărţile din inventar şi se aruncă la tomberon!...
Întâlnirile cu scriitorii erau nelipsite, una pe lună, scriitori din cadrul Cenaclului "Liviu Rebreanu" din Piteşti, cum ar fi doamna Ludmila Ghiţescu, doamna Novac, Dan Biţică, Marin Ioniţă, sau chiar din Uniunea Scriitorilor din Bucureşti (Ion Grecea, Grigore Hagiu, Constanţa Buzea, Romulus Rusan şi alţii). Îmi amintesc cu multă plăcere de întâlnirea cititorilor (Sala Primăriei era plină) cu scriitorul Ion Grecea, care şi-a lansat la Domneşti romanul "La porţile Severinului". Atunci, nenea Nică Ionaşcu, cel mai "înrăit" cititor, a intrat în polemică cu scriitorul vizavi de unele inadvertenţe pe care Ion Grecea le săvârşise în prezentarea, în paginile romanului, a celui de-Al Doilea Război Mondial. Cunoştea bine istoria marele cititor de cărţi, amator de lectură, citise multe volume, pagini despre război. "Am participat efectiv", a spus el. Discuţia a fost foarte interesantă.
Altă dată, scriitorul şi-a lansat romanul "Fata Morgana", în 1973, scriere de un interes deosebit. Pe marginea romanului au vorbit Nică Ionaşcu, Sică Răvescu şi nenea Nică lu’ Tărbăşan, toţi trecuţi de şaptezeci de ani, premiaţi an de an în cadrul Lunii cărţii la sate.
Am simţit nevoia să mă abat de la subiectul propus, şi anume despre devoratorul de cărţi Nică lu’ Ionaşcu, fost primar al comunei între cele două războaie. Oamenii l-au ales pentru isteţimea minţii şi înţelepciunea sufletului. Înalt, uscăţiv, cu faţa prelungă, cu un mers vioi, salutând mereu şi ridicându-şi pălăria, până şi în faţa copiilor, lui nenea Nică îi plăcea să scrie, să citească şi apoi să sintetizeze proza sau versurile, pe care adesea le prezenta în cadrul bibliotecii sau a cercurilor de citit. Aceste „cercuri” aveau loc în diverse case, unde oamenii se întâlneau la şezători, mai ales în lunile cu nopţi lungi, case de gospodari domneşteni, unde cei prezenţi îşi "torceau” caierul amintirilor, în timp ce fiecare lucra ceva: făceau gheme de pe răşchitor, fuse, ţevi, părţi pentru războaiele de ţesut, obiecte demult uitate. Nenea Nică era mereu prezent cu recenziile cărţilor citite.
O bibliotecară model şi un mare devorator de carte, un important cititor care s-a stins la câţiva ani după ce a împlinit nouă decenii, părăsind această viaţă frumos, precum a trăit-o, în cultul muncii, al înţelepciunii pe care a câştigat-o atât din educaţia primită de la străbuni, cât şi prin aplecarea lui spre slova scrisă. Pe lângă alte lucruri de preţ, a dăruit nepotului său sensibilitatea condeiului, metafora atât de folosită-n poezie, darul de a rima cuvinte, de a crea versuri pornite din sufletul mereu vibrând, asemenea corzilor fermecatelor viori ale marilor români Enescu şi Porumbescu.
Pe nepot îl cheamă Mihai şi pare a călca pe urmele bunicului Nică, dar la altă scară. Înzestrat cu harul muzicalităţii versurilor, al metaforei, Mihai, nepotul lui nea Nică, scrie versuri şi scrie frumos, expresiv, inteligent, având mereu rima cu dânsul, înfăţişându-ne imagini artistice demne de citit şi reţinut, cu un lirism profund care te "lipeşte" de versurile încărcate de emoţie ale inginerului-poet Mihai Ciocan, stabilit din mediul citadin în ruralul pitorescului Domneşti, în casa bunicului său. Poezia lui Mihai C. (pseudonim MALO) este simplă, dar plină de iubire, de dragoste pentru flori şi oameni, pentru lumină şi adevăr, pentru pământ şi Divinitate, pentru păsări şi văzduh, pentru Soare şi Lună, pentru istorie şi contemporaneitate, de multe ori, tot cu dragoste, poezia lui înfige câte o săgeată în comportamentele şi caracterele din afara sferei umanului. Mihai C. este un suflet sensibil, mare amator de citit, asemenea bunicului său, căruia îi dedică versuri stropite de lacrimile nostalgiei şi recunoştinţei.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It