DESPRE PSIHOLOGIA POPORULUI ROMÂN

S-a scris mult, se scrie şi se discută despre specificul nostru etnic, despre păstrarea sau pierderea identităţii naţionale odată cu intrarea în Uniunea Europeană. Filozofi ai culturii, etnografi şi etnologi au subliniat specificul de structură al sufletului românesc în raport cu al celorlalte popoare.
Sufletul românului, al omului din spaţiul mioritic - spune Lucian Blaga - "îşi simte destinul ca un veşnic... suiş şi coborâş". Spaţiul în care locuiesc românii s-a imprimat în fiinţa neamului, în atitudinea fiilor acestuia în fata destinului. Popoarele occidentale, prin fiecare mişcare, prin fiecare gest se simt în “înaintare”, în expansiune, în desfăşurare aproape agresivă, în expediţie cuceritoare. (Lucian Blaga) O asemenea atitudine este numită de filozoful român menţionat, anabasică. Acesteia i se opune atitudinea de retragere din orizont, numită de acelaşi filozof, catabasică şi este specifică sufletului indian. Pentru cele două feluri de atitudini, a se vedea statuile unor personalităţi representative ale europenilor. Acestea au braţul drept întins, semnificând înaintare în orizont. Spre deosebire de acestea, statuia lui Buddha ("Iluminatul") are ambele braţe în jos, semnificând retragere din orizont. Atitudinea românilor nu este nici anabasică, nici catabasică, ci neutră. Aşa se explică faptul că, în decursul istoriei, românii n-au dus niciodată războaie de cucerire, de cotropire, ci doar de apărare, dar cu dârzenie.
Şi limba spune ceva despre firea românilor lipsită de setea de putere cu orice preţ. Limba română este plină de forme ale modurilor verbale conjunctiv şi optativ-condiţional, ca moduri care exprimă acţiuni realizabile, posibile în prezent (se gândeşte să plece) şi ireale, în trecut (să fi acţionat atunci...) sau acţiuni a căror realizare depinde de o condiţie (Dacă ar munci...), sau exprimă o dorinţă (Copilul meu, vedea-te-aş mare!)
Faţă de natura faustică a multor popoare europene, caracterizată prin setea de putere cu orice preţ, dar şi setea de cunoaştere tot cu orice preţ, românii se mândresc cu daruri moştenite de la străbuni, precum: omenia, simţul măsurii, discreţia, înfrăţirea cu natura ş.a., puse în valoare de creaţiile populare, dar şi de capodoperele marilor creatori de valori ai neamului. Orizontului nostru spaţial - mioritic (plaiul) - îi sunt proprii melancolia moderată, duioşia unui suflet care urcă şi coboară în acest spaţiu ondulat la nesfârşit, deplasându-se sub zodiac unui destin configurat din urcuşuri şi coborâşuri, într-un ritm monoton şi repetitiv, ca al unei doine cântata din fluier de un cioban, ci nu de un manelist.
Teoria lui Lucian Blaga despre unitatea dintre atributele specifice ale spaţiului mioritic este susţinută şi de semnificaţiile credinţei noastre creştin-ortodoxe: speranţă, aşteptare, pace, bucurie, lumină. Prin teoria lui Blaga despre “solidaritatea sufletului ancestral al românului cu plaiul” se explică şi creştinarea rapidă şi uşoară a dacilor, process dezvoltat de Vintilă Horia în romanul "Dumnezeu s-a născut în exil". Autorul romanului citat arată că firea nefaustică o avem de la daci, locuitori ai acestui spaţiu, iar dacă aceştia ar fi avut la dispoziţie armele şi ştiinţa romanilor şi mai ales, râvna de a fi stăpâni, setea de putere cu orice preţ, ar fi putut stăpâni toate popoarele din jur. Dar dacii dispreţuiau gloria pământească. Ambiţia lor n-a fost niciodată să ia libertatea altor popoare, ci să şi-o păstreze pe a lor.
Iisus însuşi nu s-ar fi putut naşte pe pământul Daciei, pentru că nu se putea îndeplini destinul său. Aici, nimeni nu s-ar fi gândit să-L scuipe pe obraz, nici să-I străpungă mâinile, picioarele şi coastele, iar dacă ar fi cerut apă, nu I s-ar fi dat oţet, ci lapte şi miere. Întreg poporul, de la rege la păstor, l-ar fi urmat de îndată. Ca şi la daci, două inimi bat în pieptul oricărui român. Una ţine de chemarea pământului, de legătura omului cu cele de aici, cu câmpul, cu bătătura, cu vitele. Cealaltă e chemarea codrului, a singurătăţii, a vitejiei şi a haiduciei. Este chemarea apelor şi a stelelor ce se oglindesc în ape. Naşterea, nunta, moartea se ţes în cântecul bradului, în cântecul miresei, în colinde şi în bocet. Sufletul omului trece, din vamă în vamă, în marea liturghie a firii. Cântecul lui e cântecul luminilor, lacrimile lui sunt suspine negrăite. (După Mircea Vulcănescu, "Dimensiunea românească a existenţei")
În mod cert, filozofii menţionaţi, care au făcut aprecieri aşa de frumoase despre specificul nostru naţional s-au referit la neamul românesc, prin neam înţelegându-se totalitatea viilor şi a morţilor, împreună. Dacă ar scrie astăzi, probabil că s-ar referi şi la componente negative, care sunt, indiscutabil, în structura sufletului nostru. Voi menţiona câteva dintre acestea, care duc la alterarea a tot ceea ce avem mai curat şi mai frumos în suflet şi în comportament: imitarea excesivă şi necreatoare, obedienţa duşă la exces, patima de a pârî (boierii îi pârau pe domnitori la Poarta Otomană, acum la Bruxelles sau, mai degradant, la Ambasada S.U.A., xenomania ş.a.). Despre acestea, într-un viitor articol.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It