VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR: Nu se mai putea!...

Am suferit toată toamna... Cum deschideam televizorul, cum simţeam înţepături în degete, nu în toate, ci doar în cele cu care apăs tastele (nu sunt genul „vultur”, tastă ochită-tastă lovită, pauză, căutarea următoarei victime, repetir, am o viteză de mirare pentru cineva care foloseşte numai două degete – dar, recunosc, folosesc doar arătătoarele...), ba chiar şi pixurile vibrau prin cănile-decor în care le ţin, mă simţeam vinovat că nu le pun la lucru, iar de lucru a fost tot timpul, că doar am avut alegeri, paisprezece candidaţi, ce ofertă bogată!, câte victime!, după alegeri am avut postul Crăciunului „schimbare de regim”, şi nu numai politica mi-a trimis furnicături în falange şi ţiuituri în urechi, presa în general, internetul, mister Google, bordurile şi gropile, fanfaronii şi genialoizii, maidanezii de toate categoriile, viaţa mai de aproape sau mai de departe, cea reală-reală şi cea virtuală (era gata să mă procopsesc şi cu un smart, am rezistat tentaţiei, l-am dăruit!...), câte şi mai câte, o conspiraţie generalizată, şoptindu-mi şerpeşte „de ce nu ssscrii, de ce nu ssscrii?” Pornesc televizorul, trei posturi la rând au reclame în acelaşi timp, despre acelaşi lucru – dacă nu e becul-minune, plăteşti unul, primeşti opt (OPT! aştept până vor da şaisprezece, oferta se dublează mereu, semn sigur de înaltă calitate a produsului), e sigur tigaia-minune, emblemă naţională, îmi promit printre dinţi să scriu o vedere în întregime dedicată tigăii şi prăjitului, după reclamă vine un analist politic şi-mi explică de ce a pierdut Ponta alegerile pe care acelaşi analist politic îmi spunea mai deunăzi că Ponta le va câştiga la mare diferenţă, şi analistul cere o vedere, apare ministrul Afacerilor Extern-Electorale, blajinul domn cu sprâncene albe, spune nişte platitudini de fost şef la SIE, o văd la rând la vot pe candidata „bună pentru România”, tocmai la Paris, ba chiar poartă blugi deşiraţi adolescentin, sar pixurile din căni ca popcornul prim-ministrului, cum să nu-i trimiţi o vedere, îmi frec degetele de cămaşă, ca să le mai potolesc urzicătura, închid televizorul şi ies în oraş, pixurile nu se mai aud, că au rămas acasă, degetele le ţin în buzunare, să nu li se vadă tremuriciul, cumpăr o revistă, o scap pe trotuar, nu, aşa nu se mai poate! Trebuie să reiau serialul!

L-am reluat! Bine v-am regăsit! 

Un sezon nou, continuând „tratamentul contra ulcerului” din sezonul anterior. Castigat ridendo mores, „Râzând îndreptăm moravurile”, a zis latinul. Haida de! e vorba de un poet francez de prin secolul al XVII-lea, care, e adevărat, a scris mult în latină. Dacă ar fi fost o zicală romană autentică, aş fi crezut că e aşa cum zice, că romanii ştiau ce spun (in vino veritas – şi chiar se pricepeau la vinuri...). Dar, nici nu mă preocupă prea mult „castigarea” moravurilor sau a altcuiva, eu vreau să îndepărtez (de mine şi de cititori) ulcerul: prea multă furnicătură în degete din cauza politicienilor mari şi mici, a presei, a piţipoancelor, consumismului, prejudecăţilor, hahalerelor şi maidanezilor (de tot felul), duce la arsură la burtă. Nici nu se va râde cu adevărat prin ilustratele astea, mai toate subiectele vor fi serioase (sau măcar serios de neserioase) – tratate însă ca de pe Deal. Nu de sus, ci de la distanţă, prin vârtejurile deformatoare ale aerului de pe coasta dinspre lume, căci nu e un deal oarecare, ci al Olarilor!... Al acelor truditori cu lutul din care făcuţi suntem şi în care întoarce-ne-vom, al acelor cunoscători şi ai oalelor întregi şi ai cioburilor, care ştiu că în orice oală freamătă deja cioburile, că oalele goale sună mai tare decât cele pline, că smalţul vinde oala, dar n-o face nici mai trainică şi nici mai încăpătoare, că... 

Să lăsăm însă teoria, e ora opt, încep ştirile, simt un tremur în buricele degetelor, ne vedem miercurea viitoare, tigaia sau becul? pelicanul sau babiţa?

Pin It