Valeriu Gafencu, "Sfântul închisorilor" din România

Apreciat în mod inspirat de părintele Nicolae Steinhardt, "Sfântul închisorilor", Valeriu Gafencu, a fost una dintre cele mai impresionante personalităţi care s-a înălţat la o admirabilă trăire duhovnicească în condiţiile vieţii de temniţă. Prin dragostea sa jertfelnică izvorâtă dintr-o desăvârşită închinare a vieţii lui Hristos, a rămas zugrăvit în cele mai luminoase culori în inimile celor ce l-au cunoscut. Părintele Gheorghe Calciu spunea: "Nu am nicio îndoială că este sfânt; a trăit cuvântul lui Dumnezeu la o înălţime de neînţeles pentru noi" (Mărturie din 2005, dată monahului Moise). Un alt coleg de suferinţă, părintele C. Voicescu, era încredinţat că "mai devreme sau mai târziu, Biserica Ortodoxă îl va canoniza" (Un duhovnic al cetăţii, p. 28).
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, în Basarabia, în com. Sângerei, din apropierea oraşului Bălţi. Părinţii săi, Elena şi Vasile Gafencu au fost ţărani patrioţi, legaţi sufleteşte de glia străbună. Vasile Gafencu absolvise Şcoala Normală, apoi a continuat la o şcoală specială de electricitate, pe care însă o abandonează, revenind în satul natal pentru a se dedica meseriei de dascăl. Ca învăţător, voia să întemeieze un cămin frumos şi curat, să aibă o soţie, copiii lui, gospodăria lui şi de aceea s-a căsătorit în sat cu "o fată simplă, cu şcoala primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului". Rodul dragostei acestor oameni deosebiţi sunt cei patru copii: Valeriu, Valentina, Eleonora şi Elisabeta. După Primul Război Mondial, învăţătorul Vasile Gafencu a devenit deputat şi a făcut parte din Sfatul Ţării care, la 27 martie 1918, a votat unirea Basarabiei cu România.
Valeriu Gafencu începe şcoala primară la Sângereni, apoi continuă Liceul "Ion Creangă" din Bălţi, după care se înscrie în vara anului 1940 la Facultatea de Drept din Iaşi. În această perioadă intervine cedarea Basarabiei trupelor sovietice. Valeriu şi tatăl său revin împreună în Basarabia ocupată, pentru rezolvarea unor treburi legate de gospodăria părăsită. Trec apoi pe malul drept al Prutului, ferindu-se de trupele sovietice, care fixaseră frontiera pe malul râului. Acum are loc un episod cutremurător, descris de Virgil Maxim: după ce se văd pe ţărmul drept al Prutului şi după o scurtă odihnă, bătrânul tată se ridică şi, mulţumind lui Dumnezeu că l-a ajutat să-şi asigure familia, îşi îmbrăţişează fiul şi face ultima mărturisire din viaţa lui: "- Te-am adus până aici ca să ai grijă de mama şi de surorile tale. Te încarc cu răspunderea în faţa lui Dumnezeu. Eu trebuie să mă întorc între ai mei". Valeriu e tulburat. Bătrânul îi observă emoţia şi continuă: "Ce-ar zice toţi fraţii, fraţii noştri basarabeni, şi cum mi-aş mai ridica ochii la cer dacă eu, şi alţii ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ, am fugi din calea asupritorilor şi n-am lua parte la suferinţele care ne aşteaptă?... Vor veni şi vremuri mai bune, dar acum e nevoie de jertfe." (Virgil Maxim, "Imn pentru crucea purtată").
Valeriu înţelege poziţia sufletească a tatălui său şi nu încearcă să-l facă să renunţe la hotărârea lui. Îmbrăţişându-şi încă o dată fiul, Vasile Gafencu îşi face cruce şi trece Prutul înot în Basarabia lui dragă. La puţin timp este arestat şi trimis cu un lot de români basarabeni dincolo de Cercul Polar, unde, în condiţii groaznice de viaţă, moare după un an. Cineva, scăpat ca prin minune de acolo, i-a povestit lui Valeriu aceste lucruri. Ca student al Facultăţii de Drept din Iaşi, Valeriu se face îndată cunoscut şi apreciat de profesori, iubit de colegi şi de prieteni, fiind un model de conduită modestă şi curată. Astfel, atras de "aspectele creştine, spirituale şi că aveau pe Dumnezeu în suflete" se produce apropierea lui Valeriu Gafencu de mişcarea legionară, în care vedea "însuşiri nobile care trebuiau cultivate, pentru a fi demn de tripla calitate de om, creştin, român". El vedea în Legiunea Arhanghelului Mihail o şcoală şi o oaste, nu un partid politic, un mare educator şi un conducător care să biruiască puterile răului.
Pentru formarea elitei legionare se alegeau cei mai buni tineri, în organizaţia "Frăţia de Cruce", unde erau verificaţi să fie credincioşi, să meargă la biserică, să aibă rezultate bune la învăţătură, să fie respectuoşi în relaţiile cu ceilalţi, să-şi iubească neamul, să fie cinstiţi, morali etc. Se urmărea să fie o organizaţie de elită, în care să intre cei mai buni tineri. Ţinând cont de această dimensiune a educaţiei legionare, înţelegem de ce părintele Constantin Voicescu vedea în mişcarea legionară "povestea de dragoste întru Hristos a neamului românesc", iar părintele Iustin Pârvu, "cea mai înaltă formă de manifestare a geniului românesc".
Fire entuziastă şi idealistă, Valeriu Gafencu credea că se regăseşte pe deplin în "Frăţia de Cruce" de care s-a apropiat pe când era elev la liceul din Bălţi. În anul 1937, în clasa a VI-a de liceu, participă alături de colegii din "Fraţii de Cruce" la campania electorală, susţinând partidul "Totul pentru Ţară", expresia politică a mişcării legionare. În condiţiile în care mişcarea legionară era scoasă în afara legii, în toamna anului 1941 (avea doar 20 de ani), Valeriu Gafencu a fost arestat şi condamnat la 25 de ani închisoare, pentru "educarea în spirit legionar a fraţilor de cruce". Lipeşte afişe, face propagandă cu entuziasm, fiind chiar reţinut de jandarmi. Ajuns student la Iaşi, devine îndrumător al unui grup din "Frăţia de Cruce" de la liceele din oraş. După ianuarie 1941, organizează chiar o grevă a elevilor de la liceele din Iaşi, protestând împotriva lui Antonescu. Este arestat şi condamnat la trei luni închisoare. După acest episod, deşi "Frăţiile de Cruce" fuseseră oficial desfiinţate şi continuarea activităţii era ilegală, Valeriu, care şi-a pus tot sufletul pentru educarea tinerilor, nu înţelege să renunţe. Foarte iubit de elevi, deşi doar cu puţin mai în vârstă, leagă cu ei o adevărată comuniune sufletească. În toamna anului 1941 este arestat din nou în timpul unei şedinţe cu fraţii de cruce de la liceul militar din Iaşi. La proces, profesorul său de drept civil, Angelescu, se prezintă pentru a-i lua apărarea: "Este păcat ca un astfel de element să ia drumul închisorilor, căci societatea nu va avea decât de pierdut dacă va fi scos din mijlocul ei. Este unul din cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice". Cu toate acestea, Valeriu va fi condamnat la 25 de ani închisoare.
După proces, în ianuarie 1942, ajunge la Aiud, unde va fi reţinut până în 1948. Aici se va alătura unui grup de deţinuţi care îşi asumă cu mare seriozitate viaţa duhovnicească numită "Misticii". Ei puneau în centrul preocupărilor viaţa lui Hristos, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi. În gruparea "Misticii" îi reuneşte pe Virgil Maxim, elev, pe Marin Naidim, absolvent de liceu, pe Anghel Papacioc, preotul Vasile Serghie, apoi, mai târziu, pe Ioan Ianolide şi alţii, condamnaţi şi ei la ani grei de închisoare sau de muncă silnică. Toţi trăiau şi simţeau prin închisorile comuniste chinul Golgotei alături de Hristos. Valeriu a fost purtat prin închisorile Aiud (1942-1948), apoi la Piteşti (1948-'49), la Văcăreşti şi, în final, la închisoarea sanatoriului de la Târgu-Ocna (1950-1952), unde a zăcut, ţintuit în pat, într-o stare avansată de tuberculoză, până la moarte.
Valeriu Gafencu s-a jertfit pentru alţi suferinzi. Pe unii bolnavi i-a salvat cu preţul vieţii sale, cedându-le din medicamentele lui. Opera sa fundamentală care se păstrează în mânăstiri este formată din: scrisorile trimise familiei, poezii autobiografice, un îndreptar de spovedanie întocmit în închisoare, mărturii ale unor minuni trăite în preajma sa, gânduri despre rosturile creştinismului etc. Poezii precum "Dar", "Dor", "Poezie", "Mina" (Mina de plumb de la Baia Sprie), "Colind" (dedicată robilor Domnului ce colindă plini de suferinţe), "Imn-chemare sfântă", "Rămas-bun" - o mărturie ca un testament; "Cele 10 porunci"; "Îndreptar de spovedanie"; "Cele şapte păcate de moarte" (Mândria, Lăcomia, Lenea, Mânia, Zgârcenia, Invidia, Desfrânarea); "Păcate strigătoare la Cer" (Uciderea cu voie, Sodomia) şi altele. Toate aceste creaţii-mărturii, autobiografice şi testamentare, vin să completeze, ca un mozaic, chipul plin de sfinţenie al celui supranumit "Sfântul închisorilor", Valeriu Gafencu, Omul care a acţionat "ca un sincer ucenic al lui Hristos", ridicându-se la o "admirabilă trăire duhovnicească", în condiţiile vieţii de temniţă.
A trecut la Domnul pe 18 februarie 1952. Mai devreme cu vreo două săptămâni (pe 2 februarie) a chemat un coleg de suferinţă, pe Nicolae Itul, mărturisindu-i că i-a fost descoperită ziua trecerii din această viaţă: "18 februarie". L-a rugat pe Itul să-i pregătească cele necesare, o cămaşă albă, izmene, un chibrit şi un capăt de lumânare. A cerut, de asemenea, ca după moarte să-i fie pusă în gură o cruciuliţă cu ajutorul căreia, dacă va rândui vreodată Dumnezeu, să fie identificat. Aşa cum prevăzuse, pe 18 februarie 1952, după ce dimineaţa s-a spovedit şi s-a împărtăşit, cu o împăcare îngerească, Valeriu şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Vorbind despre starea de har în care se afla în ziua trecerii în veşnicie, Ioan Ianolide va mărturisi mai târziu: "E ziua cea mai fericită pe care am trăit-o, deşi îmi murea cel mai scump om din viaţă. Dar tocmai el, în ziua aceea, mi-a transmis starea de plinătate lăuntrică ce mă însoţeşte şi azi. Cred că am fost în ceruri. Cred că am fost şi eu lângă Hristos, fiindcă Hristos era prezent în Valeriu".
Ştiind din vreme că Valeriu îi va părăsi, colegii de suferinţă au trecut pe rând să-şi ia rămas bun de la el. Deşi foarte slăbit, va găsi puterea să le dea fiecăruia un cuvânt de întărire. Unui tânăr de o rară curăţenie i-a zis: "Tu eşti o floare! Dăruieşte tot parfumul sufletului tău Celui ce ţi-a dat atâta frumuseţe!" Altuia i-a spus: "Nu te teme să te încredinţezi lui Hristos, căci toate nelămuririle tale vor primi răspuns şi vei înţelege viaţa şi lumea în Duhul Sfânt". A venit şi un poet şi Valeriu l-a privit cu dragoste: "Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creştină. Poeţii au mari daruri şi mari răspunderi. Slăviţi-L pe Dumnezeu şi toate lucrurile Lui!" A venit şi un medicinist protestant, care îl îngrijise în ultima vreme: "Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru dragostea cu care m-aţi ajutat. Noi doi am avut dese confruntări teologice. Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aş bucura mult să reveniţi la Biserica cea adevărată".
Părintele Arsenie Papacioc aminteşte că "Misticii" trecuţi prin închisori şi îndrumaţi de Valeriu Gafencu au fost nişte "luptători alături de marii voievozi ai ţării". Total epuizat fizic, susţinut numai de puterea harului, Valeriu îşi încredinţează ultimele gânduri fratelui său de suferinţă Ioan Ianolide: "Gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă". Îndurerat de pierderea celui mai iubit frate de suferinţă, Ioan Ianolide povesteşte despre ultimele lui clipe de viaţă: "Respira greu. Vorbea tot mai rar". Eu eram tot mai profund mişcat... "Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!" A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, frumos fericit. A putut să mai rostească: "S-a sfârşit!" A ridicat ochii albaştri spre cer şi "am văzut cum se descopereau în el minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit" (Ioan Ianolide). În tot sanatoriul s-a aşternut o tristeţe profundă. "Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. În scurt timp au acoperit totul cu un strat imaculat, ca şi sufletul lui curat".

Bibliografie selectivă:

1. Moise, monah, "Sfântul Închisorilor" - mărturii despre Valeriu Gafencu (Alba-Iulia, Reîntregirea, 2007).
2. Virgil Maxim, "Imn pentru crucea purtată" (Ed. Antim, Bucureşti, 2002).
3. Ioan Ianolide, "Întoarcerea lui Hristos" (Ed. Cristiana, Bucureşti, 2006).

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It