Cartea – povara contemporaneităţii

 „Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor.”

Miron Costin, De neamul moldovenilor

 

Titlul acesta dureros (mai ales în lumina vorbelor cronicarului) mă duce cu mintea la imaginea unei ţări care, în viitor, va fi văduvită de intelectualitatea autentică, aplecată spre cunoaşterea culturii naţionale şi universale, a valorilor spirituale şi etice. O ţară, România, care în viitor va aparţine bişniţarilor, şi unde la şcoală, în clasele primare, se vor preda doar două operaţii: adunarea de la toţi şi împărţirea la câţiva. Ce durere, compatrioţi! Cartea a devenit o povară nu numai pentru generaţiile ce sunt în formare în gimnazii şi licee (elevii nu mai sunt interesaţi de lecturile suplimentare sau obligatorii, găsind rezumate şi recenzii date „mură-n gură” pe Internet), dar şi pentru cei peste 40 de ani, care pur şi simplu nu mai citesc, desfiinţând bibliotecile moştenite de la părinţii care au trăit şi s-au format intelectual în epoca comunistă. În acel timp, pe lângă mândria de a avea televizor, radio, baie, maşină, se număra şi faptul de a avea o bibliotecă, aşezată în casă la loc de cinste. Şi, culmea, se mai şi citea, cărţile erau vândute pe sub mână în librării, chiar şi la sate. Colecţia „Biblioteca pentru toţi” era la îndemâna oricui. Cartea era pe atunci un punct forte al nivelului de trai, hrană spirituală.

Am avut nefericita ocazie să constat, la o familie apropiată sufletului meu, o situaţie incredibilă pentru mine, un dascăl cu peste 45 de ani la catedră. Primiseră moştenire de la părinţi o bibliotecă demnă de invidiat, ce se răsfăţa pe un întreg perete al sufrageriei apartamentului, şi în rafturile căreia stăteau cărţi de valoare, una şi una, unele cartonate. Între timp, familia s-a mutat din acel apartament. Eram convins că valoroasele cărţi îi vor însoţi în noua locuinţă, vor fi din nou la loc de cinste. Da’ de unde! Nu am zărit o carte, nici măcar cele şaptesprezece lucrări publicate de mine. I-am întrebat, curios şi intrigat totodată, unde sunt cărţile. Răspunsul a venit repede, nervos, de parcă i-aş fi întrebat de vechiturile aruncate prin unghere: „În pod, unde era să le punem!? Aşa se poartă acum, camere aerisite, nu aglomerate.” Deci cărţile, dintr-o bogăţie şi o fală, cum erau odată, s-au transformat în nişte mucegaiuri ce ar fi făcut sufrageria insalubră.

O altă întâmplare dureroasă. Am cunoscut o doamnă, bucureşteancă, de altfel cu mari pretenţii de intelectualism, umblată prin toată Europa, oaspete frecvent al marilor muzee din capitalele europene, permanent musafir al teatrelor de operă din Viena, Paris, Roma, Moscova şi care lăsa impresia că, chipurile, serveşte muzică clasică pe pâine. Cu o anume ocazie, m-am întrebat ce pot să-i dăruiesc doamnei. Şi am găsit răspunsul: cele trei volume ale mele, „Celebrităţi din negura uitării” în care prezentam personalităţi române (în număr de peste 450) din diverse domenii, oameni ce păreau uitaţi de către cei de azi, şi despre care am aflat mai multe răscolind prin arhive, scuturând cu greu praful nepăsării şi uitării, circa 1.500 de file, trudite în câţiva anişori. Le-am oferit cu dedicaţie, din dragoste şi preţuire pentru această mare doamnă. Ce credeţi? La numai două zile, cu scuzele de rigoare, îmi înapoiază cărţile, motivând că nu are unde să le aşeze în apartamentul ei din Bucureşti, pentru că a desfiinţat biblioteca. Uluit, m-am întrebat dacă a înţeles ceva vizitând Muzeul Louvre, Ermitajul, ascultând la Viena muzica lui Strauss, Verdi, Vivaldi, văzând la Teatrul Balşoi din Moscova „Lacul lebedelor” al lui Ceaikovski. Mă îndoiesc.

Într-o discuţie cu părinţii unui elev din clasa a VII-a, care abia citea, silabisind, le-am spus adevărul trist despre fiul lor. „Nu se poate – mi-a răspuns nervos tatăl – mereu îl văd cu o carte în mână. Noi nu citim, că n-avem timp!” De unde să înveţe copilul să citească fluent şi frecvent, dacă nu are un exemplu în casă, în familie? Oare numai dascălii trebuie să-l convingă că tocmai cititul îl va ajuta în viaţă? În finalul discuţiei, mama copilului îmi spune foarte hotărât: „Dar să-l vedeţi, dom’ profesor, cum lucrează la calculator. Şi, la urma urmei, ştiţi cum se zice, să facă ce zice popa, nu ce face popa!” Asta, probabil, pentru a scuza nepăsarea lor faţă de cuvântul scris.

Bibliotecile, în zilele noastre, fie de la sate sau de la oraşe, au devenit simple expoziţii de carte, rafturi cu „obiecte” pe care bibliotecarul le şterge de praf. Au fost modernizate, au apărut şi aici calculatoarele, dar asta nu le face deloc mai atractive. Ştiţi ce făceau comuniştii? Biblioteci volante. Bibliotecarul pleca cu cărţile pe uliţele satului, ducea standuri cu cărţi la diferite evenimente sau întâlniri cu scriitorii. Erau multe acţiuni care aveau drept scop inocularea dragostei pentru citit, pentru carte. Era chiar şi o „Lună a cărţii la sate”, plină de evenimente culturale unde invitaţii, scriitori şi poeţi, îşi prezentau operele. De ce să mai citească acum elevii „Popa Tanda” de Ion Slavici sau „Baltagul” de Mihail Sadoveanu?! Deschid calculatorul, butonează, printează şi gata referatul pe care dascălul îl notează fericit şi toată lumea e mulţumită. Îmi vine în minte, apropo de asta, „Levantul” de Mircea Cărtărescu, atât de „citit” de preşedintele Băsescu în ultimii zece ani. Sau poate că şi replica asta era de pe Internet...

Cred că vă daţi seama că astăzi nu se mai pot folosi unele acţiuni pe care, cu mare eficienţă, le foloseam acum 40-50 de ani, dar trebuie făcut ceva. Trebuie găsite soluţii şi modalităţi ca elevii să citească, şi părinţii la fel. Cartea este necesară omului, cartea înnobilează sufrageria unei case, şoarecii din pod nu citesc, ei ştiu doar să roadă. Să-i urmărim pe copiii noştri, să-i obligăm să citească, măcar 10-20 de file pe zi, să-i întrebăm ce-au înţeles, să aflăm părerea lor despre cele citite. Iar dascălii să nu mai treacă aşa uşor peste verificarea lecturilor suplimentare şi obligatorii, să-şi programeze mai multe ore în acest sens, să verifice caietele speciale, de lecturi suplimentare, cu fotografia autorilor şi date biografice. Înainte, îmi aduc aminte că era o adevărată concurenţă pentru a avea cel mai frumos, interesant şi bine organizat caiet de lecturi. Azi, unii dintre elevi nu ştiu cine a fost Sadoveanu, Arghezi, nici măcar nu au auzit de un poet mai aproape de zilele lor, Nichita Stănescu. Nu exagerez. L-am întrebat pe un elev de clasa a VI-a cine a fost Mihai Eminescu. Răspunsul lui m-a îngrozit: „A fost domnul Moldovei, dar nu ştiu când a domnit.” I-am spus că are, pe undeva, dreptate, e moldovean din Ipoteştii Moldovei, dar este Domnul Poeziei Româneşti, cel mai mare poet al nostru.

Am multe asemenea exemple cu cei mici, cu cei mari, care ignoră cartea, cititul, istoria, tradiţiile. Apropo de asta, un apropiat mi-a spus mai deunăzi, când i-am pomenit ceva despre istoria neamului: „Ce-mi trebuie să ştiu ce a fost ieri, dacă astăzi şi mâine nu am ce mânca?” M-a blocat. Nici acum nu ştiu cum să-i răspund. Adică, ştiu, dar cred că ar fi în zadar, nu m-ar înţelege. Iată de ce CARTEA a ajuns o povară a contemporaneităţii, iată de ce cărţile nu se mai cumpără, iată de ce bibliotecile se mută în poduri, iată de ce spaţiile bibliotecilor săteşti sau orăşeneşti devin magazii de cărţi, în care bibliotecarii fac fişe fictive: o mare parte dintre noi a renunţat la citit, culturii nu i se acordă atenţia cuvenită la nivel guvernamental, banii alocaţi pentru carte sunt foarte puţini. În majoritatea bibliotecilor, rafturile sunt pline cu cărţi cu vârste matusalemice. Cum era posibil înainte să se primească lunar colete cu cărţi noi, ultimele apariţii? Sau încadrăm şi asta la capitolul „greaua moştenire”?

Citiţi, dragi elevi, citiţi, oameni buni, hrăniţi-vă spiritual, pentru că numai aşa vom gândi mai bine, ne vom putea purta civilizat, nu ne va fi ruşine să purtăm conversaţii pe diverse teme, vom fi mai sănătoşi la suflet, deci şi la trup. Să citim! Pentru că este un mare păcat să considerăm CARTEA o povară a vieţii noastre actuale.

 

 

 

Pin It