Geo Bogza (6 februarie 1908 - 14 septembrie 1993) - întemeietorul reportajului artistic din proza românească modernă

Written by Prof. Daniel Dejanu on 22 Februarie 2018.

Pe vremuri le vorbeam elevilor, la şcoală, despre Geo Bogza şi pana lui, de aur, sub care realităţile cotidiene deveneau artă de cea mai bună calitate. Ilustrul reprezentant al reportajului românesc aducea, prin creaţiile sale, elogii satului şi oraşului, cu tradiţiile lor care sugerau oamenilor bucuria de a trăi şi setea de libertate. Geo Bogza colinda ţara, de la un capăt la altul, cu bicicleta, pentru a scrie capodopera „Cartea Oltului” sau reportaje precum „Sate şi oraşe”, „Fabrică şi munte”, „Pe Bistriţa şi pe Trotuş”, „Pietrele Doamnei”, adevărate „turnuri de catedrală”. Scriitorul aducea un elogiu muncii omului prezentând „gigantice bijuterii de beton, sticlă şi oţel” sau amintindu-ne de Reşiţa şi Hunedoara, cele două cetăţi ale fierului, de Lupeni şi Petroşani, cetăţi ale cărbunelui, de Câmpina şi Ploieşti, faimoase cetăţi ale petrolului. Astfel, elevii îşi luau şi de la şcoală hrana spirituală prin adâncimea lor simbolică la masa vieţii, rotundă, cu trei picioare: „învăţătura, credinţa, sănătatea”.

Cine îşi mai aduce aminte, astăzi, de Geo Bogza şi de reportajele sale? Mă tem că astfel de reportaje literare nu se mai scriu şi nu se mai studiază în şcoală... Şi, totuşi, e bine să ne mai amintim de poetul şi celebrul ziarist Geo Bogza, întemeietorul reportajului artistic în proza românească modernă. „Omul Geo Bogza avea o înfăţişare ieşită din comun”, povesteşte criticul literar Eugen Simion, care l-a cunoscut, l-a întâlnit de mai multe ori în viaţă, şi cu care s-a sfătuit adesea: „Masiv, de o înălţime ciclopică, el părea, când mergea pe stradă, venit din altă lume. Era de o tăcere violentă, uneori un munte de tăcere, ca Sadoveanu. Când vorbea, dădea impresia că oficiază. Nu era orator, deşi părea unul din oratorii cei mai seducători. Era un secret al vocii lui subţire, tărăgănate, cu o intonaţie moale de adolescent întârziat în altă vârstă. Seducţia discursurilor lui stătea în ridicarea amănuntului la puteri astrale. De oriunde ar porni, Geo Bogza ajungea, invariabil, în discursurile sale la metaforele esenţiale ale existenţei umane. Cuvântul lui, fatal protocolar, s-a înălţat la metafora marilor, albelor zăpezi. Ochii s-au ridicat spre lumina rece al stelelor”... (Cf. Eugen Simion, "Scriitori români de azi", vol. I, p. 363).

Geo(rge) Bogza s-a născut în Ploieşti, la 6 februarie 1908, ca fiu al antreprenorului Al. Bogza din Borzeşti-Roman şi al Elenei Rheia Silvia, născută Georgescu. A fost căsătorit cu Elisabeta Enescu zisă Bunti din Buştenari. Ave doi fraţi, pe Al. Bogza, muzician-profesor, filozof şi pe Nicolae Bogza, ofiţer, cu numele literar Radu Tudoran, autorul romanului „Toate pânzele sus”. Geo Bogza a urmat studiile primare la Ploieşti (1915-1919), apoi Şcoala de Marină din Galaţi şi din Constanţa (1921-1925). Se face remarcat în cadrul mişcărilor de avangardă, prin redactarea revistei „Urmuz”, numită şi „vitrina de artă nouă”, editată chiar de el la Câmpina, precum şi prin colaborarea la revistele „Unu”, „Cuvântul liber”, „Vremea”, „Lumea românească” şi, mai ales, la „Bilete de papagal”, editată de T. Arghezi, poetul „cioplitor solidar de cuvinte vechi cu înţelesuri noi”. A debutat editorial cu volumul de versuri „Jurnal de sex” (1929), de un senzualism ţipător, neîngrădit, provocând chiar scandal. A devenit şi mai popular, prin publicarea „Poemului invectivă” (1933), provocând chiar indignarea unor intelectuali, aşa-zişi „moralişti de serviciu”, printre care se numărau şi Nicolae Iorga, Octavian Goga, Al. Brătescu-Voineşti şi alţii. Fiind acuzat de „atentat la bunele moravuri” şi „pornografie”, poetul este nevoit să-şi dea „amprentele digitale”, fiind condamnat de două ori la închisoarea din Văcăreşti, în 1934 şi în 1937, ultima dată la plângerea Academiei Române. Din închisoare scria articole pentru „Vremea”, la rubrica „Vedete ale Codului Penal”, printre care vestitul criminal Berilă din Galaţi, pe care l-a avut coleg de celulă.

În primii ani, Bogza face literatură împotriva literaturii, scrie poezie împotriva poeziei: abstracte, intelectualiste, ermetice, egoiste, inutile; împotriva poeziei de vis, de cabinet, astrale, de laborator si fals politică. Fiind actiune, poezia e "perpetuă răzvrătire", cu rol istoric, faţă de istoria si dramele ei, o exasperare: "exasperare cosmică", "exasperare ca stea polara", "exasperare ca un nimb", "exasperare ca un pat de tortură", "exasperare împotriva exasperării", într-un cuvânt, "exasperare pură". S-a cuminţit după detenţie, sărind în cealaltă extremă a atitudinii civice cu volumul „Ioana Maria. Şaptesprezece poeme” (1937). Se pare că misiunea tânărului avangardist al epocii interbelice era de a crea lumi: „lumea tăbăcăriilor, lumea petrolului, lumea ţării de piatră”. Prin aceste creaţii, spune Eugen Simion, autorul creează de fapt „lumea violenţei, a mizeriei colosale, o reprezentare, într-un cuvânt, a contrastelor vieţii moderne”. De altfel, E. Simion chiar îl numeşte pe Geo Bogza „poet al violenţelor moderne”.

Este din nou redus la tăcere în presa din perioada antonesciană, clasat printre autorii „cosmopoliţi şi degeneraţi”, iar după 1944, se produce o împăcare a contrariilor în conştiinţa sa, publicând „Cântec de revoltă, de dragoste şi de moarte” (1945). Chinuitoarea conştiinţă îl împiedică să ignore cu candoare marile adevăruri (elementare) ale existenţei sau să compromită idilic temele esenţiale ale lumii si ale universului. Revolta si dezlănţuirea sunt justificări morale împotriva "desconsiderării tragediei" umane si, indirect, elogiu al realitaăţii imediate (fundamentale), înscrisă în marea aventură a trecerii timpului. Euforia, extazul si exuberanţa sunt ele însele călătorii pe marea interioară spre ţărmul, niciodată atins, al ţinuturilor îngheţate (imaginea corăbiei "legănate în Eternitate"). Călătoreşte, în calitate de ziarist, în Spania şi în Franţa, precum şi prin alte ţări, pentru a scrie impresii de călătorie. Se alătură noului regim şi poate publica din nou în presa vremii: „Azi”, „Scânteia”, „Contemporanul” şi, mai ales, în „Lumea românească”, în care scrie săptămânal fragmente din „Cartea Oltului”, operă considerată de specialişti „un monument de demnitate umană”. Devine membru titular al Academiei Române (1955) şi membru în Consiliul Naţional pentru Apărarea Păcii. În 1971 devine Erou al Muncii Socialiste, iar în 1978 primeşte Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor. Prin reportaj, Geo Bogza intră în clocotul vieţii, începând cu „Ţara de piatră, de foc şi de pământ”, evocări din provinciile româneşti, în care autorul procedează ca un fotograf de artă şi, deci, ca un scriitor autentic. Născută din disperare, opera de grandioasă viziune a lui Geo Bogza este de fapt un vast repertoriu de revolte împotriva violenţei si de extaze provocate de frumuseţea veşnică a naturii şi a vieţii. Opera lui stă sub semnul imaginarului fantastic, al aventurilor sufleteşti tulburătoare, al patimilor dezlănţuite si al solemnităţii mitologice, între două incendii: "lumea de dinafară" si "lumea de dinlăuntru". “Masa deasupra căreia scriu e un rug", mărturiseşte poetul, “singură luciditatea, delirantă si corosivă, mă salvează de seducţia teritoriilor metafizice”. Dar, în general, marii critici literari îl consideră pe Geo Bogza cel mai mare „reporter de teren”, chiar „întemeietorul reportajului artistic în proza românească modernă” (Şerban Cioculescu), pentru că el s-a impus în literatură, în special prin câteva cicluri de reportaje, dintre care amintim: „Lumea petrolului” (1934); „Tăbăcarii” (1934); „Ţara de piatră” (1934); „Oameni şi cărbuni din Valea Jiului” (1945); „Sfârşitul lui Iacob Onisia” (1949); „Porţile măreţiei” (1951); „Şantierul de la cumpăna apelor” (1951); „Trei călătorii în inima ţării” (1951); „Vestitoarea furtună” (1951); „Anii împotrivirii”. Reportaje. Pamflete. Articole, 1934-1939); „Meridiane sovietice” (1953); „Tablou geografic” (1954); „Ciu-Yuan, Henri Fielding, Walt Whitmann” (1955); „O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil - Fişe literare, povestiri, pamflete” (1968); „Paznic de far” (1974); „Orion” (1978); „Ca să fii om întreg” (1984) şi altele.

Cea mai importantă operă a sa este, fără îndoială, „Cartea Oltului” (1945), pe care Al. Piru o consideră „istorie romanţată a unui râu transilvan, văzut ca o fiinţă mitică. Izvorând din cer printr-o metamorfoză a stropilor de apă supţi de soare, Oltul se naşte ca Minerva din creierul Hăşmaşului Mare şi moare contopindu-se în elementul primordial din care s-a ivit, în Dunăre” (Al. Piru, Istoria literaturii române de la începuturi până azi, 1981, p. 408). Aşa cum remarca Al. Piru, „reportajul lui Bogza iese din limitele jurnalisticii curente, prin procedeul redimensionării datelor realului până la absorbirea lui într-o viziune himerică, de obicei apocaliptică” (Al. Piru). Model inimitabil al genului de o originalitate de necontestat, „Cartea Oltului” este în sine un veritabil poem, cu efecte de ritm şi muzicalitate, cu figuri de stil diverse, în special metafore; „o operă de meditaţie calmă şi de contemplare cosmică. Fugind de trepidaţia marilor aglomerări citadine, de lumea fetidă a străzii, scriitorul intră în alt univers de nelinişti, de spaime şi de acute singurătăţi. Opera este expresia unei supreme încordări, un strigăt alb şi pur, deznădăjduit, în faţa contrastelor societăţii industriale” (E. Simion, S.r. I, p. 364.). Aceasta este „Cartea Oltului”, indiscutabil capodopera lui Geo Bogza şi o capodoperă a genului în literatura română. Omul Geo Bogza a trăit toată viaţa agitat „ca un foc aprins la puteri astrale”, până la 14 septembrie 1993, când suferinţele fizice l-au orientat spre Spitalul Ellias din Bucureşti, de unde s-a retras cuminte, în veşnicie, pentru a continua cu reportaje de măreţie calmă şi din Împărăţia Cerurilor... Pentru ansamblul operei sale, el merită să fie omagiat şi apreciat mereu ca un reprezentat de seamă al literaturii române postbelice, iar imaginea lui să fie cunoscută şi de generaţiile care vor urma...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!