Tudor Arghezi: poet, prozator, traducător, ziarist (21/23 mai 1880 - 14 iulie 1967)

Numele de familie este Ion N. Theodorescu şi este originar din Cărbuneşti, jud. Gorj, ce a dat României şi lumii pe genialul Constantin Brâncuşi. Pseudonimul Arghezi ar proveni, după mărturisirea poetului, de la Argesis - numele dac al Argeşului. Se ştie însă că pe mama sa o chema Rozalia Arghesi, iar viitorul poet, la 11 ani, răzvrătindu-se împotriva tatălui său, excesiv de autoritar, a părăsit căminul familial, fiind nevoit să-şi câştige singur existenţa muncind din greu. Numele de Arghezi provine, aşadar, din numele de familie al mamei: Arghesi.

Prima poezie şi-a intitulat-o „Tatălui meu” şi a fost publicată în revista lui Al. Macedonski, „Liga Ortodoxă”, în 1896, sub semnătură Ion Theo. Poetul avea 16 ani, vârsta la care a debutat şi genialul său înaintaş - M. Eminescu. În anul 1897 s-a angajat ca laborant la Fabrica de Zahăr din Chitila, iar în luna februarie 1900 s-a retras la Mănăstirea Cernica, sub numele de Iosif, ca monah. Tot în anul 1900 a fost hirotonisit diacon la Mitropolie, unde va colabora cu Mitropolitul Iosif Gheorghian la traducerea unor cărţi religioase. Între 1905-1910 s-a aflat la Fribourg în Elveţia, pentru a-şi continua studiile teologice într-o mănăstire de cordelieri (călugări franciscani-călugări din ordinul întemeiat de Francisc din Assisi la începutul sec. al XIII-lea).  Aici, tânărul monah nu s-a lăsat convertit la catolicism şi a renunţat definitiv la haina monahală. A întreprins călătorii în Elveţia, Franţa şi Italia, a început să lucreze, la domiciliu, piese pentru ceasornicărie, pentru a-şi câştiga cele necesare existenţei. Pe la sfârşitul anului 1910 (avea 30 de ani) s-a întors în ţară pentru a-şi rezolva situaţia militară. Devine unul dintre redactorii revistei de orientare socialistă „Facla”, iar în 1915, împreună cu Gala Galaction, editează revista „Cronica”, unde publică poezia „Belşug”, considerată ca moment de referinţă în evoluţia liricii argheziene. Poezia este o adevărată odă închinată plugarului român: „El, singuratic, duce către cer/ Brazda pornită-n ţară, de la vatră./ Când îi priveşti împiedicaţi în fier,/ Par, el de bronz, şi vitele-i de piatră.” Prin această poezie, dar şi prin altele publicate în revistele „Viaţa socială”, „Viaţa românească”, „Facla”, „Rampa”, se anunţă o adevărată revoluţie în arta poetică, bazată pe o sintaxă inedită, pe o remarcabilă invenţie verbală şi pe un stil concentrat. În anul 1916 s-a căsătorit cu Paraschiva Burda, cu care a alcătuit o familie bazată pe înţelegere şi armonie. Vor avea doi copii: Miţura - n. 1925 şi Baruţu - n. 1926.

În anul 1917 a colaborat, alături de I. Slavici, la revista „Gazeta Bucureştilor”, considerată a fi reprezentat presa oficială în timpul ocupaţiei germane. După război a fost întemniţat la Închisoarea Văcăreşti, împreună cu ceilalţi colaboratori la revista „Gazeta Bucureştilor”, toţi fiind acuzaţi de „trădare şi colaboraţionism”. Au fost eliberaţi la sfârşitul anului 1919, în urma intervenţiei energice a lui N. Iorga. În perioada 1922-1924 a condus revista „Cugetul românesc”,  împreună cu poetul Ion Pillat, revistă înfiinţată din iniţiativa lui Ion C. Brătianu şi destinată celei mai prestigioase intelectualităţi româneşti de la acea dată. Aici au colaborat N. Iorga, L. Blaga, V. Voiculescu, N. Crainic, Gala Galaction, George Bacovia, Ion Minulescu, Aron Cotruş, M. Sadoveanu, Camil Petrescu ş.a. În paginile acestei reviste, Tudor Arghezi publică poeme, psalmi în proză, amintiri din închisoare, pamflete, medalioane, cronici. Tot aici, Arghezi publică prozele lui Urmuz. În anul 1927, Tudor Arghezi îşi publică primul volum de versuri intitulat „Cuvinte potrivite”, volum care marchează un moment de referinţă în evoluţia poeziei române. Volumul se deschide cu poezia „Testament”, o adevărată artă poetică a lui Tudor Arghezi, considerat a fi un poet al trudei  şi al harului. La apariţia volumului, Felix Aderca spunea: „A apărut între noi şi cartea mult aşteptată a poetului pe care de douăzeci de ani îl caută, îl suspină şi îl recită cu ochii închişi sufletele însetate”. Dar spiritul rebel al liricii sale, inovaţiile din arta poetică au scandalizat cercurile oficiale, gustul estetic comun, chiar şi pe unii mari poeţi contemporani. În anul 1928, Tudor Arghezi editează o revistă cu totul inedită prin format, dar şi prin conţinut: „Bilete de papagal”. În paginile ei minuscule au publicat scriitori de frunte ai literaturii române, precum M. Sadoveanu, George Topîrceanu, Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, Adrian Maniu, Geo Bogza, Emil Botta ş.a. Tot aici, Arghezi a impus o nouă specie literară - tableta, unde arta de pamfletar şi de polemist a poetului s-a făcut remarcabilă prin volumele de tablete „Icoane de lemn”, „Poarta neagră”, „Tablete din Ţara de Kuty”, „Pagini din trecut”, „Lume veche, lume nouă”, „Tablete de cronicar”, „Cu bastonul prin Bucureşti” ş.a. „Icoane de lemn” şi „Poarta neagră” cuprind mărturii ale unor experienţe cruciale din viaţa poetului: mănăstirea şi închisoarea.

Un alt moment de referinţă pentru estetica argheziană este volumul de versuri „Flori de mucigai”, carte ce constituie cea mai masivă operă de valorificare estetică a urâtului din întreaga literatură română. Titlul volumului este un oximoron cu ecou din „Florile răului” de Baudelaire, un oximoron care sugerează o lume a valorilor pervertite, alterate: flori - sugestia frumuseţii şi a purităţii; mucigai/mucegai - sugestia urâtului, a întunericului şi a putregaiului. Cartea prezintă o lume stranie şi dezolantă a închisorii şi a mahalalei bucureştene de odinioară. Sunt prezentate scene şi personaje din închisori şi mahalaua bucureşteană, precum: masa de seara a puşcăriaşilor, încăierarea la rişcă, defilarea în lanţuri; tâlharul, ţiganca florăreasă, hoţul „cucernic”, dezertorul, estropiatul (schiloditul) ş.a. Poeziile sunt scrise într-o limbă de o rară expresivitate, rezultată dintr-o împerechere inedită de cuvinte de argou, cu cuvinte delicate şi suave, pitoreşti şi erotice, precum în versurile de mai jos: „În frig şi noroi/ Trec hoţi-n convoi, câte doi,/ Cu lanţuri târâş pe picioare.../ Câţiva au ucis,/ Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis./ Tot una-i ce faci:/ Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci”... („Cina”) „Fă, Tinco, fă! Papucii de mătase,/ Mărgelele, cerceii nu ţi i-a dat Năstase.../ Cine ţi-a frământat carnea de abanos/ Şi ţi-a băut oftatul mincinos?/... Tu n-ai voit să spui/ Nimănui/ Unde înnoptai/ Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai!..." Poezia exprimă o crimă pasională.

Opera poetică a lui Tudor Aghezi se completează cu volumele: „Cărticica de seară”, „Hore”, „1907 - Peizaje”, „Cântare omului”, „Stihuri pestriţe”, „Poeme noi”, „Silabe”, „Noaptea” - volum apărut în anul 1967, anul morţii poetului. Proza cuprinde romanele: „Ochii Maicii Domnului”, „Cimitirul Buna Vestire”, „Lina”. În anul 1965, Arghezi a fost sărbătorit la 85 de ani de viaţă, ca poet naţional. Recunoaşterea valorii sale a fost confirmată şi prin acordarea premiului internaţional „Herder” al Universităţii din Viena. S-a stins din viaţă în seara zilei de 14 iulie 1967, la aproape un an de când se stinsese şi devotata lui soţie, Paraschiva, la 29 iulie 1966. Au fost înmormântaţi în grădina casei de la Mărţişor. Pe mormânt sunt două epitafuri scrise de poet, primul fiind dedicat soţiei: „Mă chemi din depărtare şi te-ascult./ N-o să te fac, pierduto, să mă aştepţi prea mult.” Al doilea epitaf se referă la poet: „Tudor Arghezi/ Născut la 21 mai 1880 în Bucureşti/ Cu originea pământească în Gorj/ Stins şi înhumat aici în Mărţişor”.

În literatura română, Tudor Arghezi a rămas ca un mare poet, pamfletar de o deosebită violenţă verbală, romancier şi traducător din literatura universală. Se distinge în galeria marilor poeţi români prin întinderea şi varietatea liricii sale: bogăţia registrului tematic, diversitatea formulelor de expresie poetică şi densitatea stilului. Aceste trei caracteristici definitorii  ale liricii argheziene formează un tot inseparabil. Arghezi e un poet de tip proteic, adică un poet capabil să ia numeroase înfăţişări în expresia poetică, uneori contradictorii. El însuşi se defineşte astfel în poezia „Portret”: „M-am zămislit ca-m basme cu şapte frunţi şi şapte/ Grumazi şi şapte ţeste./ Cu-o frunte dau în soare, cu celelalte-n noapte./ Şi fiecare este/ Şi nu este/ Sunt înger, sunt şi diavol şi fiară ş-alte asemeni/ Şi mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug/ Ce se lovesc în coarne cu scânteieri de cremeni/ Siliţi să are stânca la jug.”

Şerban Cioculescu - cel mai pătrunzător exeget - a identificat notele extrem-opuse ale operei argheziene: angelism-demonism; spiritualitate-materialitate; puritate-abjecţie; umilinţă-trufie; împăcare-răzvrătire; gingăşie-vigoare; suavitate-asprime, rafinament-stângăcie. Încă din anul 1923, Eugen Lovinescu observase complexitatea sufletului poetului Arghezi: „Suflet faustian în care nu sălăşluiesc numai două suflete, ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern.” Şi Ovid S. Crohmălniceanu afirma că opera lui Tudor Arghezi este străbătută de două atitudini ireconciliabile. Una este de contestare a ierarhiei valorilor stabilite, iar a doua este a omului însetat de absolut, de transcendent, atitudine din care au rezultat frumoasele poezii intitulate „Psalmi” din volumul „Cuvinte potrivite”. Psalmii lui Tudor Arghezi sunt monologuri lirice ale celui care glăsuieşte în pustiu, întrucât Cel întrebat nu răspunde. Strigarea psalmistului devine astfel „Vox clamantis in deserto”. Aparţinând liricii filozofice şi religioase, psalmii arghezieni exprimă drama omului modern silit să trăiască într-o lume tot mai desacralizată, părăsită de Dumnezeu şi lipsită de miracole, de care lumea veche era plină. Atitudinea poetului e când umil-evlavioasă, când - cel mai adesea - una titaniană, de orgolioasă semeţie. „Psalmul 3” este psalmul singurătăţii artistului: „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş/ Copac pribeag uitat în câmpie/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.../ În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării/ Din când în când, câte un pui de înger”. Sentimentul de singurătate exprimat aici nu este ca acela al eroului romantic, al geniului neînţeles, al insului cu mândria jignită, nici însingurarea existenţială a omului modern confruntat cu neantul, ci singurătatea omului uitat şi părăsit de Dumnezeu, lăsat în voia lui. Tonul de lamento aminteşte de cuvintele lui Iisus, pe cruce: „Eli, Eli, lama sabahtani”. „Psalmul 4” este psalmul dezolării extreme, al sfâşierii lăuntrice. Exprimă accente de dor mistuitor: „Ard către Tine-ncet, ca un tăciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”. Poetul vrea o certitudine privind existenţa lui Dumnezeu şi refuzul de a i se revela îi provoacă psalmistului o varietate de stări sufleteşti: de implorare, de pierdere a răbdării, de îndoială, de tăgadă sau chiar de revoltă ca în „Psalmul 6”: „Pentru credinţă sau pentru tăgadă,/ Te caut dârz şi fără de folos,/ Eşti visul meu, din toate, cel frumos/ Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă". „Psalmul 7” cuprinde accente de slavă, cum puţine sunt în poezia religioasă: „Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!/ Nădejdea mea şi truda mea!...” Acad. Eugen Simion a identificat în psalmii lui Tudor Arghezi trei accepţii ale Dumnezeirii:

- religioasă, în sensul unui panteism de sorginte populară;

- gnoseologică. Divinitatea se identifică cu adevărul absolut, ca ţintă supremă a omului;

- estetică. Dumnezeu este „Visul meu din toate cel frumos” („Psalmul 6”). Într-o singură propoziţie, se poate spune să psalmii arghezieni reflectă un spirit însetat de absolut.

În poezia filozofică a lui Tudor Arghezi mai trebuie menţionate două teme esenţiale: sociogonia - temă abordată în poeziile din vol. „Cântare omului” ş  confruntarea omului cu moartea, din care se desprind trei atitudini lirice:

a) Spaima de neant, de extincţie, de intrare în imperiul întunericului, ca în poezia „Duhovnicească”: „Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva.”

b) Acceptarea morţii ca pe un dat firesc, în sens mioritic, precum în poezia „De-a v-aţi ascuns" - o Mioriţă argheziană, în care fenomenul morţii e văzut ca un joc menit să-i obişnuiască şi pe copii cu ideea dispariţiei fiecăruia dintre noi: "Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi, de-a ceva ciudat... E joc viclean de bătrâni/ Joc de slugi şi joc de stăpâni,/ Joc de păsări, de flori, de câni,/ Şi fiecare-l joacă bine"... Poemul amestecă graţia cu tristeţea, umorul cu gravitatea, într-un spirit ludic, fără a cădea în grotesc.

c) Spaima de moarte este atenuată de gândul că, atât cât trăieşte, omul se ilustrează prin realizările şi împlinirile sale, precum în poezia „De ce-aş fi trist?”: „De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă?/ Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori, ca de mireasă”... În "Împliniri şi realizări", poetul găseşte tăria morală de a se confrunta cu perspectiva trecerii în nefiinţă, amintind de celebrul dicton al poetului latin Horaţiu: „Non omnis moriar” („Nu voi muri de tot”), ceea ce înseamnă că artistul supravieţuieşte prin creaţie.

Prin caracteristicile arătate în acest articol, poezia lui Tudor Arghezi ocupă un loc de frunte în literatura română şi va dăinui cât timp vor exista poporul român şi limba română.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!